1050 - 13 noiembrie 2017 - OPINII

ROMANIA DE AZI - Partea și totul - de Andrei Cornea
LUMEA ÎN CARE TRĂIM - Între Tucidide și Războiul Stelelor - de Octavian Manea
CONTRAEDITORIAL - Decizia CCR referitoare la Kövesi naște monștri - de Cristian Câmpeanu


 

 

ROMÂNIA DE AZI

Partea și totul
de Andrei Cornea

Formula „statul paralel“ și contextele în care ea apare nu sunt numai un vehicol de propagandă. Ele dezvăluieprobabil involuntarceva din frustrarea, dar și din „proiectul de țară“ al actualei puteri.
Negreșit, inventivitatea terminologică nu-i punctul forte al propagandiștilor coaliției PSD-ALDE. Dovadă, conceptul de „stat paralel“, care sugerează ceva pe dos decât vor politicienii respectivi: nu o interferență delictuală a unor puteri (justiția, președinția, serviciile) ale statului în domeniul rezervat altor puteri (parlament, guvern), ci, dimpotrivă, absența oricărei interferențe. Căci, dacă e luăm în serios metafora paralelismului, celedouă state“ nu s-ar întâlni niciodată, iar „statul paralel“ ar avea o existență fără atingere cu restul, neputând intra în coliziune vreodată cu „statul real“.
Trecând peste această incompetență terminologică, privim mai atent o frază ca aceea pronunțată recent de președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu. Atacându-l pe președintele statului, Tăriceanu spune: „Aţi fost ales de «statul paralel» câştigaţi alegerile pentru sunteţi şantajabil cu dosare penale şi, deci, uşor de manevrat de cei care controlează cu adevărat «statul paralel»“. Ce observăm? Mai întâi, o contestare a alegerii democratice a președintelui Iohannis. Într-adevăr, dacă membrii coaliției PSD-ALDE nu scapă nicio ocazie menționeze legitimitatea democratică proprie, dobândită în alegeri în 2016, iată aici, practic, Tăriceanu, printr-o formulă contorsionată și echivocă (ceva de tipul, „ați fost ales ca fiți ales“), contestă explicit mandatul popular al președintelui țării; asta, deși acesta a primit un număr mult mai mare de voturi decât coaliția PSD-ALDE, ca nu mai vorbim de d-l Tăriceanu personal. Prin urmare, pretinde Tăriceanu, legitime cu adevărat sunt numai alegerile pe care le câștigămnoi“; în vreme ce alegerile pe care le câștigă sau le-au câștigat adversarii sunt fie „fraudate“ în urma unei conspirații (cazul Băsescu), fie manipulate din umbră, astfel încât confirme o misterioasă alegere prealabilă, unde voința populară n-are ce căuta sau e distorsionată. Rezultă numai o singură parte are îndreptățirea politică și morală câștige toate alegerile, iar mandatul popular revine numai unei singure părți.
Și continuarea frazei de mai sus e semnificativă: se spune președintele Iohannis e „șantajabil cu dosare penale“. Ce-i drept, deocamdată acestea nu există în fapt. În schimb, dosare foarte reale are, până una-alta, d-l Tăriceanu însuși, ca și Liviu Dragnea etc. Te întrebi: în aceste condiții, oare de ce șantajul ar fi unidirecționat? De ce unii devin manipulabili, iar alții, precum Tăriceanu însuși, rezistă eroic înaintea mașinațiunilor „statului paralel“? Răspunsul, sugerat involuntar, e unii oameni – din nou mereunoi“ șiai noștri“ – sunt onești și au o fibră morală tare, în timp ce inamicii sunt, prin definiție, niște delincvenți, deținătorii unei moralități deplorabile, mereu gata cânte pe partitura impusă de „statul paralel“.
Dacă analiza semantică de mai înainte e corectă, apare limpede formula „statul paralel“ și contextele în care ea apare nu sunt numai un vehicol de propagandă. Ele dezvăluieprobabil involuntarceva din frustrarea, dar și din „proiectul de țară“ al actualei puteri: frustrare , după cinci ani de guvernare, nu controlează totuși întreg statul real: din păcate, pare coaliția spună, există un „rest“ care a rămas deocamdatăparalel“ cu propriile eforturi titaniceadică cvasi-intangibil. De aici rezultă șiproiectul de
țară“: „frângând paralelele“, nege adversarilor legitimitatea democratică, le conteste îndreptățirea morală de a guverna acum sau vreodată și, bineînțeles, bazat pe asemenea premise, aspire la puterea absolută asupra tuturor compartimentelor statului (inclusiv cele care, deocamdată, au rămasparalelefață de acțiunile lor de acaparare) și, dacă se poate, și asupra societății în ansamblu.
Vedem astfel , dacă incompetența terminologică a coaliției PSD-ALDE spune puțin despre realitatea de acum a statului, ea în schimb dezvăluie niște vise de putere: acapararea a tot ceea ce în stat i-a fost coaliției deocamdatăparalel“ și promovarea unui regim, nici măcariliberal“, ci de-a dreptul autocratic, prin care un partid sau două să-și exercite monopolul politic și moral asupra întregii societăți.
PSD-ALDE sau partea care vrea fie totul. Parcă am mai auzit de așa ceva
revista22.ro

LUMEA ÎN CARE TRÃIM

Între Tucidide și Războiul Stelelor
de Octavian Manea

La nivel geopolitic, ascensiunea regională a Chinei produce deja multă teamă.
La nivelul comunității de analiză din Occident, competiția dintre China și Statele Unite este filtrată prin ceea ce Graham Allison numește „capcana lui Tucidide“, o metaforă istorică prin care lumea este avertizată asupra unui posibil conflict major, așa cum s-a întâmplat înaintea Războiului Peloponeziac: „ascensiunea Atenei și teama pe care a generat-o în Sparta au făcut războiul inevitabil“. Ulterior, acest tipar de interacțiune dintre două mari puteri, unde intenția ultimă este înlocuirea puterii dominante a zilei (cel puțin în ecosistemul regional), a fost deseori observat în istoria relațiilor internaționale. Și nu de puține ori efectele au fost catastrofale, după cum ne arată dominoul Primului Război Mondial, ale cărui resorturi se află în competiția dintre Germania și Marea Britanie de dinainte de 1914. Pentru mulți întrebarea secolului XXI devine - pot scăpa Beijingul și Washingtonul din capcana lui Tucidide?
Foarte sugestivă din perspectiva efectului disruptiv al trezirii Chinei este pledoaria făcută de Malcom Turnbull, premierul Australiei, în iunie, pe scena forumului de securitate, găzduit în fiecare an de Singapore, pentru o ordine regională, unde „marele pește nu mănâncă și nu intimidează peștele mai mic“. Săgețile sunt clare.
Nu în ultimul rând, la Tokyo , atmosfera din Estul Asiei pare desprinsă din universul cinematografic al Războiului Stelelor. Pe de o parteTrezirea Forței (The Force Awakens), un moment în care asistăm la revenirea „naționalismului nesănătos, întunecat, impulsiv și xenofob“, după cum spunea recent expertul nipon Kunihiko Miyake la București. Generații întregi sunt hrănite cu miturile imperiului, ale grandorii pierdute, cu memoria „secolului umilințelor“ (început în 1840 sub impactul interacțiunii cu puterile Vestului), dar și cu așteptarea restaurației. Este și ceea ce promite Xi Jinpingpropria versiune de „Make China Great Again“.
Pe de altă parte, bântuie spectrul Imperiului (care) Contraatacă (The Empire Strikes Back). Ultimii ani expun o Chină tot mai dispusă să-și arate mușchii în tranșarea diverselor litigii teritoriale din vecinătatea sa. Campania de diplomație coercitivă și intimidare se intensifică odată cu începutul domniei lui Xi Jinping. La începutul lui 2013 anunța instituirea unei „zone de identificare și apărare aeriană“ (un precursor al suveranității) în pronfuzimea Mării Chinei de Est, peste spațiul internațional, acoperind disputatele insule Senkaku. Ulterior, Beijingul avea declanșeze o amplă campanie de marcare a „teritoriuluirevendicat în Marea Chinei de Sud (una dintre cele mai importante artere comerciale globale) prin crearea de insule artificiale și militarizarea lor. De altfel, în percepția publică, Marea Chinei de Sud este proprietatea lor, o moștenire din vremuri ancestrale. Asemenea Rusiei , China crede într-o „străinătate apropiată“, o sferă privilegiată aflată la cheremul intereselor sale strategice, unde cel care este mai puternic este suveran și dictează regulile jocului.
Între timp, China devine o putere militară redutabilă. Investește masiv în portavioane (însemnele vizibile ale unui actor cu ambiții globale) și în flota navală, în capabilități anti-satelit, a creat miliții maritime al căror scop este acela de a se afla în prima linie a revendicărilor teritoriale din mările adiacente. Totodată, rețelele de armament (sisteme anti-acces și de interdicție regională) menite țină Washingtonul la distanță sunt tot mai sofisticate. Toți sunt factori cu impact asupra balanței de putere locale și care amenință disloce realitatea postbelică, sugestiv surprinsă de fostul șef al Pentagonului, Robert Gates: „Pacificul a fost un lac american pentru flota noastră după Al Doilea Război Mondial“.
Și totuși, cum răspunde Administrația Trump ascensiunii Chinei dincolo de anularea TPP-ului, o inițiativă care întărește sensibil poziția Beijingului? Printr-un pivot Indo-Pacific. Tillerson și Mattis curtează masiv India și propun mobilizarea unei „alianțe a democrațiilor“ (inclusiv prin participarea Japoniei și Australiei) pentru apărarea ordinii existente. Într-un discurs major de luna trecută menit definească relația cu India pentru următorii 100 de ani, Tillerson vorbea despre un moment de convergență strategică între Washington și New Delhi, orientat spre conservarea unui sistem internațional „liber și deschis“, care reflectă „domnia legii, libertatea de navigație, comerțul liber, valorile universale“ și unde regulile și suveranitatea sunt respectate.
revista22.ro

top

CONTRAEDITORIAL

Decizia CCR referitoare la Kövesi naște monștri
de Cristian Câmpeanu

Conform Constituției, parlamentul nu este autoritate supremă și a i-o conferi (nici măcar prin vot, ci pe furiș, ca hoții, prin decizie CCR) este cel mai grav pas către instaurarea tiraniei.
Curtea Constituțională a mai făcut, cu ultima decizie privind așa-zisul conflict de natură constituțională dintre parlament și parchet, un pas mare spre destructurarea sensului fundamental al actualei Constituții democratice și înlocuirea lui cu o ordine constituțională nouă, care instituie supremația parlamentului asupra întregii societăți, inclusiv asupra cetățenilor, ale căror drepturi individuale ajung fie supuse „autorității supreme în stat“.
A fora în abisul sofismelor și văditei rele intenții a pseudoargumentelor pe care Curtea Constituțională le aruncă în spațiul public sub titlul de „decizii“ a devenit, sincer, un exercițiu de futilitate. Sărind peste toată această pseudo-construcție, care de altfel a fost demontată cu argumente irefutabile de fiecare dintre cei trei judecători care au publicat câte o opinie separată, voi referi numai la cele mai nocive dintre consecințele Deciziei 611 din 3 octombrie.
În primul rând, un fapt care a fost remarcat ca fiind extrem de grav este  CCR recidivează în asumarea abuzivă a unui rol legislativ și trasează în mod explicit parlamentului „sarcina de a adopta reglementările legale prin care consacre în mod expres instrumentele necesare îndeplinirii funcției sale de control, respectiv norme clare, previzibile prin care asigure comisiilor parlamentare prerogativele inerente scopului pentru care sunt create“. Motivul este , în lipsa unei astfel de legi, CCR nu a putut decide procurorul general Augustin Lazăr a încălcat Constituția atunci când a refuzat trimită la comisia pentru alegerile din 2009 documentele din dosarul de la parchet. Este pentru a doua oară când CCR impune „obligația“sau „sarcina“ parlamentului de a legifera, ceea ce depășește în mod grav atribuțiile constituționale ale CCR și deschide calea unor abuzuri grave prin care nouă oameni care nu au fost aleși impun legislație – care poate fi defectuoasă și nocivă, cum s-a dovedit în cazul pragului la abuzul în serviciu - fără dezbatere publică și fără parcurgă traseele transparente ale procesului de legiferare.
Dar, oricât de gravă ar fi această asumare ilicită de autoritate, nu este cea mai periculoasă dintre considerațiile CCR din Decizia 611. După cum remarcă toți cei trei judecători care au făcut opinie separată, CCR nu avea cum constate un conflict între Ministerul Public și parlament ori DNA și parlament, în ceea ce privește refuzul lui Kövesi de a se prezenta la comisie pentru acest refuz nu implică sub nicio formă vreo autoritate a statului, ci persoana Laurei Kövesi. „Comportamentul personal (care nu privește activitatea jurisdicțională) al conducătorului unei autorități publice în relația sa directă cu o altă autoritate publică nu poate antrena răspunderea/implicarea instituției într-un conflict juridic de natură constituțională, atât timp cât respectivul comportament nu vizează o situație juridică specială, conflictuală, a cărei naștere rezide în mod direct în textul Constituției“, arată judecătorul Minea în opinia separată.
Prin urmare, nu poate fi vorba de un conflict constituțional între autorități, ci de un conflict între parlament și persoana privată Kövesi. Ca poată da totuși decizia potrivit căreia Kövesi este obligată se prezinte la comisie, CCR face ceva de neconceput. Își contrazice propria jurisprudență și deciziile anterioare în care hotărâse persoanele private nu sunt obligate se prezinte la comisiile parlamentare și proclamă  „fiecare persoană, în urma invitaţiei primite, trebuie adopte un comportament activ, pozitiv [subl. ns].În caz contrar, atitudinea sa poate fi calificată drept potrivnică aflării adevărului şi poate constitui obiect de sesizare a organelor de urmărire penală, fără ca prin aceasta fie încălcate drepturile şi libertăţile sale individuale“.
Carevasăzică, de acum înainte orice cetățean este obligat, sub amenințarea legii penale, răspundă solicitării parlamentului, care, în mod evident, nu mai este o „invitație“, ci o convocare obligatorie. Această decizie răstoarnă întreaga logică a unei Constituții democratice, pentru statuează poporul trebuie dea socoteală parlamentului, în loc ca parlamentul dea socoteală poporului care l-a ales. Bineînțeles încalcă libertățile individuale și încă în modul cel mai brutal.
Dar de departe cea mai gravă dintre inovațiile CCR este anihilarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, care stă scris în Constituție la Articolul 1, și înlocuirea lui cu principiul „colaborării loiale între instituții“, care nu există în Constituție, dar care permite CCR  instituie în mod ilicit și supremația parlamentului în raport cu celelalte puteri ale statului, în contra Constituției.
De altfel, domnul Dorneanu s-a exprimat public parlamentul ar reprezenta „autoritatea suverană, supremă a poporului“. În realitate, conform Constituției, parlamentul nu este autoritate supremă și a i-o conferi (nici măcar prin vot, ci pe furiș, ca hoții, prin decizie CCR) este cel mai grav pas către instaurarea tiraniei. Cu câțiva ani în urmă, am mai dat ca exemplu de cât de nocivă este o astfel de supremație, ultimul punct, 25, din celebrul manifest al Partidului Național Socialist: „Pentru îndeplinirea acestui program cerem crearea unei autorități centrale puternice a Reich-ului, autoritatea nelimitată a Parlamentului central asupra întregului Stat și a organizațiilor sale“. La punctul anterior, naziștii exprimau principiul potrivit căruia „binele comun primează în raport cu binele individual“. 
revista22.ro

top

...