ROMÂNIA DE AZI
Trofeu de calitate
de Florin Toma
Eiii, na, că taman acuşi, la „Trofeul Calităţii”, s-a potrivit de i s-a înfundat! Ba, mai mult, fiindcă aşa se întâmplă întotdeauna atunci când Dumnezeu îşi bagă voinţa, iar Necuratul coada, aflaţi că există ceva ironii subliminale aici, în acest fericit caz. De ce fericit? O să vedeţi!
Prima ar fi ziua de luni, 30 ianuarie – ziua cu pricina – în care s-au petrecut două evenimente cu substanţă în alcătuirea semantică a întâmplării. Unul: s-au aniversat 160 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, în operele căruia Adrian Năstase a jucat neobosit de când a apărut în spotul de lumină al panaramei politice dâmboviţene (şi a trecut prin toate situaţiile de protagonist, de la comedii precum „Scrisoarea pierdută”, „D’ale carnavalului”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” sau „O noapte furtunoasă”, până la poze serioase, să zicem drama „Năpasta”!). Al doilea: acea zi fusese decretată de către nu ştiu cine (poate chiar de către celebrul „grup de cercetători britanici”, nu m-a interesat acest aspect!) drept cea mai fericită zi de luni de până acum, din acest secol. Ironia, deci, ca să n-o mai lungim, se simte de la o poştă!
A doua s-ar lega de cuvântul „trofeu”, atât de drag acestui vânător înrăit, lider naţional al vânătorilor (cât a fost prim-ministru, era nelipsit de la tradiţionalul măcel anual de la Balc, patronat de Ţiriac!). El defineşte, pe faţă, atât denominaţia acelui premiu, chipurile, acordat unei firme fruntaşe din construcţii, cu banii întorşi spre puşculiţa candidatului – reţinem, totuşi, cu nevinovăţie, „parfumul” de lemn al limbii, amintind de nemuritorul „Panou de Onoare” – cât şi, dar, de astă dată, uşor pervers şi ascuns, dorinţa nemărturisită a lui Năstase, dar iute ca un stigmat ţâşnit din aroganţa nepotolită, de a încununa campania din 2004 cu cel mai râvnit trofeu din panoplie, şi anume, acela de a deveni preşedintele României. (NOTĂ: Ne-a trecut glonţul pe la ureche atunci, fiindcă, dacă ne amintim, Năstase avea un avans considerabil faţă de Băsescu, înainte de al doilea tur de scrutin, ceea ce a permis doamnei Dana ca, în intervalul dintre cele două tururi, să meargă de urgenţă la Vila Lac 3 – aleasă ca reşedinţă oficială a preşedintelui României – şi, însoţită de o ciurdă de prietene, decoratori şi arhitecţi – să aleagă pe gustul ei culorile ce se impuneau pentru perdelele şi draperiile de acolo... Dar n-a fost să fie... de altfel, Traian Băsescu ne-a obişnuit – însă asta ar putea fi o altă temă de dezbatere – cu câştigarea „la mustaţă” a tuturor competiţiilor politice la care a participat!!).
Iar a treia vizează, normal, cuvântul „calitate”, aflat în titulatura premiului ce i-a adus atâta ghinion. Aşadar, trebuie să recunoaştem că aceasta, calitatea, a însemnat mai mult decât o constantă specifică, ea a fost realmente un calificativ banal, cumplit de obişnuit în viaţa şi gusturile, în opiniile şi cultura, ba, chiar am spune în rafinamentul aristocratic, ce l-au însoţit pe Adrian Năstase pe durata întregii sale existenţe, adică de la naştere şi până acum, în perioada premergătoare intrării sale la pârnaie.
Casele multe, opulente şi stabile, infinitul număr de tablouri de pe pereţii acestora (originale, dar, din păcate, şi multe copii!), nenumărate alte opere de artă, chinezării şi „poterii”, apoi ideile sale novatoare (niciodată prea năzdrăvane, dar, în schimb, mereu spilcuite), bibliotecile burduşite cu cărţi legate-n piele de Cordoba, hărţile din colecţia sa de o inestimabilă valoare (teoretică şi practică!), după aceea, ce să mai spun, garderoba sa exorbitantă şi perfect acomodată cu vremurile, cu moda, cu ieşirile şi, bineînţeles, cu veniturile, tiradele necruţătoare, împodobite cu cuvinte alese din cele mai elegante rezervaţii lexicale (unele dezmierdătoare şi suspect de caline, altele iuţi ca damful de ceapă din pătura cazonă!), apoi, Doamne, cum era să uităm!... arsenalul său de bărbat omnipotent, în care, la loc de vază stau nepreţuitele sale puşti de vânătoare şi costumaţiile aferente pasiunii cinegetice, în fine, discursurile sale derutante, arogante şi galante, ba chiar aş îndrăzni să spun că şi vocea sa moluscoidă, gasteropodiană, emolientă, onctuoasă şi insesizabil concupiscentă (trădând tainice tentaţii de aplecare spre desfrâu onorabil!) – toate acestea câte le-am înşirat (şi gândiţi-vă câte nu s-au spus!), toate sunt atinse, sunt mângâiate în cea mai ardentă intimitate a lor de ceea ce se numeşte îndeobşte calitate (ce frumos ar fi fost, ce potriveală s-ar fi „nimerit”, dacă acest cuvânt, calitate, ar fi avut etimologia în gr. kalos, adică frumos, dar nu, el vine clar din latinescul qualitas, qualitatis!). Astfel că Adrian Năstase, el însuşi – decriptat în cheia eticului inevitabil pe care-l pretinde calitatea – este un câştig al acesteia. Un veritabil „trofeu” (sau trofie, adică nutriţie, stare de nutrire?!!) al calităţii.
Dar, dacă tot am bătut monedă până acum pe „Trofeul Calităţii”, să nu credeţi că am bătut şi apa-n piuă. Prin urmare, trecem la alte desluşiri. Aşadar, repet: „Trofeul Calităţii” era o manifestare, ca un fel de întrecere pe ramură (ramura construcţiilor!), iar participarea la acest concurs iniţiat de Inspectoratul de Stat pentru Construcţii se făcea pe bază de taxă. Persoanele fizice trebuiau să plătească 500 de lei, iar firmele – 1.500 de lei. Aşa s-au strâns (de fapt, a strâns!... cine? Irina Jianu, fosta şefă a INS şi „colaboratoare” cu Adrian Năstase în tot ceea ce ţinea de casele construite pentru el!), deci, aşa s-au strâns 1,6 miliaone de euro, bani care n-au intrat niciodată în conturile INS. Ci au fost direcţionaţi spre stafful de campanie al candidatului Adrian Năstase, din care s-au cumpărat, conform formulei inculpatului, la bătaie de joc totală şi bagatelizare maximă: „pixuri, fulare şi căciuli”. Un tupeu cu care demult eram obişnuiţi la fostul prim-ministru dintre 2000 şi 2004. Trufie şi batjocură care, multă vreme, i-au ţinut de cald.
Ei bine, pentru acest „mizilic” ce trebuia să intre în conturile INS, transformat însă cu dibăcie în „pixuri, fulare şi căciuli” – şi după un proces care a durat şapte ani, care a necesitat (la dorinţa şicanatoare a avocatului apărării) audierea a 974 de martori (numai la procesele de la Nürnberg au mai fost audiaţi atâţia martori!) şi care, din amânare în amânare, se apropia cu paşi repezi de prescriere – Adrian Năstase a primit o lovitură năucitoare. Completul de trei judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis (cu scorul de 2 la 1 – Ionuţ Matei şi Ioana Bogdan au votat pentru, în vreme ce Cristina Rotaru a votat direct pentru achitare!) condamnarea acestuia la doi ani de închisoare cu executare, interzicerea unor drepturi, precum şi plata, alături de ceilalţi inculpaţi, a 3,3 milioane lei. Nefiind definitivă, hotărârea poate fi atacată în recurs la un complet superior al ÎCCJ, format însă, de astă dată, din cinci judecători.
Şocul este cu atât mai puternic cu cât Adrian Năstase mai avusese parte, recent, de un alt proces, „Mătuşa Tamara”, soluţionat însă favorabil, prin achitare (iar, acolo erau acuze grele, de spălare de bani şi criminalitate financiară!). Normal, spre indignarea întregii ţări, dar şi spre bucuria inculpatului, care, imediat a declarat că, iată, s-a făcut dreptate, Justiţia şi-a făcut datoria (poate tocmai fiindcă procurorii au cerut pedeapsa cu suspendare!... deci, vă daţi seama ce circăraie!), pentru că el, normal, este nevinovat. Preluând mental aceeaşi paradigmă a succesului, Năstase a crezut că din nou „Justiţia îi va face dreptate”. Numai că, surpriză! Închisoare cu executare. Bineînţeles că verdictul a fost contestat imediat, pe toate vocile, de către proaspătul condamnat, pe la toate posturile de televiziune, unde s-a plâns – uneori, până aproape de caraghioslâc, penibil şi umilinţă – fireşte, de Justiţia română, care ascultă de ordinele lui Băsescu, repetând până la obsesie caracterul politic al hotărârii... Recunoaşteţi, un discurs de „calitate”!
Chiar dacă nu l-au văzut intrând la puşcărie – în ziua de 30 ianuarie, cea mai fericită zi de luni a acestui secol – „suporterii” lui Adrian Năstase îi amintesc acestuia că, tot urmare a „Micii Reforme în Justiţie” (care impune celeritatea în procesele de mare corupţie!), acesta trebuie să se prezinte într-un alt proces, numit „Zambaccian”, după numele străzii unde şi-a construit un ditamai blocul!). Proces în care e acuzat tot de corupţie... Până atunci, însă „trofeul” tremură!
top
Politica rasială a lui Obama
de Andrei Niță, Washington, DC
Niciodată nu a fost America mai asimilată, integrată, şi amestecată - așa cum este evident în toate, de la politică la cultura populară, de la statistici la anecdote. Cu toate acestea, de la sfârşitul anului 2007 până în 2012, Barack Obama a stabilit noile norme de referinţă rasială. În general, enunţurile sale urmează un model demobilizator. Când președintele arată bine în sondaje, câştigă alegerile, şi nu face campanie, atunci subliniază unitatea ţării. Dar când el candidează la preşedinție, sau face campanie pentru alții, sau se scufundă în sondaje, el şi colaboratorii săi cei mai apropiaţi revin previzibil la tarifele de bigotism rasial, deşi, de obicei, codificate şi subtile. America este răscumpărată atunci când îl compensează pe Obama, dar retrogradată atunci când nu.
Strategia bazată pe rasă a lui Obama se întemeiază pe unele presupuneri nerostite: orice deteriorare pe termen scurt efectuată de implicarea în tribalism rasial poate fi cu uşurinţă mai târziu ştearsă de creşterea discursurilor pe teleprompter asupra armoniei rasiale; mass-media ori nu va raporta accentele sale de rasă sau, în general, îi va oferi sprijin maxim; o persoană de culoare cu greu poate fi vinovată de polarizare rasială având în vedere istoria de discriminare rasială din această ţară.
Într-un discurs recent în faţa unei audienţe latino, preşedintele Obama, lovind în republicanii din Congres, a reamintit că el a candidat la președinție deoarece "America ar trebui să fie un loc unde poţi reuși întotdeauna dacă încerci, un loc unde fiecare copil, indiferent de grupul etnic din care provine, ar trebui să aibă o şansă de reuşită." Concluzia evidentă trasă de la figura sa de stil - "arată că" - este că toate criticile sale predică succesul în America exact pe criteriile opuse. Adică, presupușii săi adversari rasiști nu doresc ca fiecare copil să aibă succes, şi cu siguranţă contează pentru ei felul în care ar trebui să "arate" America.
Recent, prima doamnă Michelle Obama s-a plâns de o descriere a luptelor ei la Casa Albă într-un articol nu foarte favorabil scris de un reporter de la New York Times. Ea a sugerat că astfel de critică a fost nedreaptă pentru că "asta a fost o imagine pe care oamenii au încercat să o picteze despre mine, cum că eu sunt o femeie neagră mânioasă, încă din momentul în care Barack și-a anunţat candidatura." În mod ciudat, prima doamnă nu a citat nicio persoană care, în fapt, a încercat să o caracterizeze ca fiind singura "femeie neagră mânioasă." În mod corect, "oamenii" au caracterizat-o ca fiind "mânioasă", dat fiind rolul său proeminent în campania din 2008, în care ea s-a găsit implicată în mod repetat în dramele retorice proprii (spunând că americanii au fost "pur și simplu, răi"; că nu a fost mândră de America înainte de nominalizarea soțului ei, etc.) Dar nimeni nu a sugerat că furia ei evidentă, provine de la faptul că este "neagră" sau "femeie". Din nou, aceste invocări de rasă ridică mereu antiteze logice: numai cei care nu o văd pe doamna Obama "mânioasă" evadează acuzațiile ei de rasism? În al doilea rând, d-na Obama, în obsesia ei de rasă, uită că doamnele sincere, în special cele ca ea care au gusturi rafinate, sunt întotdeauna ținte obiective ale mass-media.
Noua noastră profilare rasială face valuri de sus. Atunci când Rick Perry a făcut referire la "un nor mare şi negru care atârnă deasupra Americii - datoria care este atât de monstruoasă," el a fost acuzat de rasism, a doua jumătate a citatului fiind convenabil omisă. Lee Siegel a scris recent în New York Times că "Mitt Romney este omul cel mai alb care a candidat la președinție în memoria recentă." Gândiţi-vă puțin la figurile publice importante care, la un moment sau altul, au fost acuzate de către echipa lui Obama de a fi, fie rasiste sau de a juca politica rasială împotriva lor: Bill Clinton, Hillary Clinton, Newt Gingrich, Darrell Issa, John McCain, Sarah Palin, Rick Perry şi Rick Santorum. Lista crește direct proporțional cu incertitudinea politică a lui Obama.
Preşedintele Obama şi susţinătorii săi insistă că ei dezaccentuează materia de rasă, dar recordul lor în doar ultimii patru ani relevă o adevărată obsesie cu ea, într-un mod care nu a fost niciodată adevărat printre membrii minorităţilor care au ocupat funcții înalte - Colin Powell, Condoleezza Rice, sau Alberto Gonzales. Mitologia campaniei din 2008 a fost faptul că Barack Obama a depăşit sarcinile de rasism; realitatea a fost că necumpătarea rasială în cursul acelui an lung a venit în principal de la Barack Obama însuşi, sau de la pastorul său personal - şi, în cultura noastră perturbată, a recunoaște acest fapt îți pune eticheta "rasist!"
Obama a integrat practica de profilare a prietenilor şi duşmanilor pe această bază reacţionară a identității rasiale. Într-un film al Comitetului Naţional Democrat, în aprilie 2010, Obama a cerut "tinerilor afro-americani, latino, şi femeilor. . . să fie uniți, încă o dată." Nu se presupune atunci ca aceia neincluși în acel grup să nu fie "uniți "din nou? Într-unul din discursurile sale cele mai suprarealiste ținut în fața Congresului Afro-American, Obama a adoptat în mod afectat limbajul negru din America (patois – n.r.) în definirea intereselor comune, colective de rasă: "Opriți bombănelile! Opriți plângerile! Trebuie să mergem înainte. . Avem treabă de făcut!" Separat, el a făcut apel la alegătorii latino, să nu stea acasă la alegerile din 2010, ci " să-i pedepsească pe duşmanii noştri, şi să nu cadă pradă încercării republicanilor de a descuraja comunitatea latino de a vota." Nu cred că un preşedinte al Statelor Unite a invitat vreodată, cel puţin în perioada pre-război civil, în mod deschis un grup rasial să i se alăture și să-i pedepsească pe adversarii lui politici.
Într-adevăr, exemplul preşedintelui Obama a adus radical politica de rasă în aproape fiecare forum imaginabil. Membrii ai Grupului de Prietenie cu Negrii din Congres aleg acum, ca o obișnuință, fie rasismul simplu, fie prezintă atitudini rasiste ei înşişi în cazul în care opoziţia împotriva lui Obama devine prea puternică. Aceasta este o acuzație gravă, dar este una susţinută de numeroase exemple. Pentru deputatul Emanuel Cleaver (D., Mo), preşedinţii albi trebuie să fie "împinși mult mai mult" decât ar fi împins un preşedinte negru pentru a aborda şomajul în comunitate. Pentru deputatul Sheila Jackson Lee (D., Texas), dezacordul în privința plafonului datoriei este o dovadă de animozitate rasistă faţă de Barack Obama; pentru deputatul Barbara Lee (D., California), republicanii încearcă să renege negrilor dreptul la vot; pentru deputatul André Carson (D., Ind.), Tea Party doreşte să linşeze negrii și să-i atârne de copaci; pentru deputatul Charles Rangel (D., NY), crearea de locuri de muncă înfăptuită de Rick Perry în Texas este "la un pas distanţă de sclavie ", şi așa mai departe. Icoane ale culturii populare - fie Morgan Freeman ("Este un lucru rasist") sau Whoopi Goldberg ("Eu vreau să joc problema rasială") - îi acuză pe americani de rasism pentru nefericirea lor în creştere cu privire la administraţia Obama.
La ce ne putem aştepta în 2012? Rasă tot timpul, la fiecare colț de stradă. În 2008, au existat două teme generale ale aderării la candidatura lui Barack Obama: (1) America ar putea schimba istoria prin alegerea primului preşedinte afro-american, şi (2) un vot pentru Barack Obama a fost o repudiere a atunci nepopularului George W. Bush. Dar patru ani mai târziu există o sumbră înregistrare a creşterii economice sub Obama, deficite uriașe, noi datorii naționale astronomice, rata ridicată a şomajului, diviziuni proaspete de clasă și de rasă, o nereușită resetare a politicii externă care a promis prietenie cu Iranul, palestinienii, Rusia, Siria, Venezuela, amiciție bazată pe redefinirea noţiunilor tradiţionale de prieteni şi duşmani. Cine ar dori să candideze cu o astfel de reputație?
Dar alternativa? În 2012, spre deosebire de 2008, Barack Obama nu mai este o noutate ca primul nostru preşedinte negru. Şi George W. Bush se află acum patru ani în trecut. Pentru Obama, atunci, am rămas cu un demonizat "ei." Uneori, "ei" sunt un suspect procentaj de "1 la sută", care se bucură de privilegiile de care dispun prin intermediul unor necinstite câştiguri. Uneori, ei sunt duşmani reacţionari ai guvernului mare. Şi, uneori, ei sunt rasişti veritabili – de genul care fac stereotipuri minoritare, care sunt laşi, care izgonesc alegătorii de la urne, cărora nu le plac americanii care arată diferit de ei, care au obiectat la datoriile record în mare măsură ca o modalitate de a masca propriile lor părtiniri rasiale - şi care, cu siguranţă trebuie să fie pedepsiţi.
Aceasta va fi o campanie urâtă. Echipa lui Obama va reveni la rasă neîncetat, ca Petrică și lupul, şi vor ieftini, astfel, moneda cu fiecare acuzație. În schimb, cu cât vom auzi acuzaţii de "rasism" mai mult, cu atât mai puțini oameni le vor acorda atenţie. Şi cu atât mai frecvente vor deveni insultele. Nu vor fi multe moşteniri lăsate de Barack Obama. Însă divizarea rasială se dovedeşte a fi cea mai deranjantă.
Până data viitoare… mai e puțin!
top
Este America pregătită pentru încă un Bush?
de Cristian Câmpeanu
După ce Newt Gingrich câştigase alegerile primare din Carolina de Sud, părea că se va impune drept candidatul republican la prezidenţialele din noiembrie. Cu toate acestea, principalul contracandidat, Mitt Romney, s-a impus în Florida şi şi-a reafirmat condiţia de favorit. În vreme ce republicanii par să se îndrepte spre o catastrofă autoprovocată, şansele preşedintelui Obama de a obţine un al doilea mandat cresc.
Asistăm anul acesta în America la cea mai nebună campanie electorală din istoria Partidului Republican şi poate, din istoria Statelor Unite. Newt Gingrich, fostul preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, a intrat în cursa pentru candidatura la prezidenţiale de pe poziţia a cincea. Înaintea alegerilor primare din Carolina de Sud, Gingrich era cotat cu 18 procente în spatele lui Romney, fostul guvernator al statului Massachusetts. După Carolina de Sud ajunsese la 9% avans. Zece zile de campanie extrem de dură cu atacuri violente şi un raport al cheltuielilor de cinci la unu mai târziu şi Romney a câştigat Florida cu 46%, urmat de Gingrich cu 32%, Rick Santorum cu 13% şi Ron Paul cu 7%. Atât de categorică a fost victoria lui Romney încât cei mai mari rivali din presa mondială - Wall Street Journal şi New York Times - au dat exact acelaşi titlu: "Romney wins big" (aproximativ, "Romney câştigă în stil mare"). Iar viitorul arată încă şi mai bine pentru candidatul care a pierdut în urmă cu patru ani cursa cu senatorul John McCain.
În patria mormonilor
În luna februarie vor avea loc alegeri primare în alte trei state, Nevada, Arizona şi Michigan, iar perspectivele lui Romney sunt bune în toate trei. Dar mai ales în Nevada. Singurele două state în care Romney este sigur pe victorie sunt Massachusetts, unde a fost guvernator, şi Nevada. Ultimul, din cauza religiei. Mitt Romney este primul candidat cu şanse de a fi ales de religie mormonă, iar Nevada este patria mondială a mormonilor de pretutindeni. Faptul că Nevada vine imediat după Florida este de natură să întărească statutul de favorit al lui Romney şi să-i asigure statutul de favorit. În plus, Arizona şi Michigan sunt state cu o puternică dimensiune moderată care par mult mai înclinate să asculte mesajul lui Romney decât să urmeze traseul conservator pe care s-a înscris Gingrich. La sediul de campanie al lui Gingrich din Orlando, susţinătorii săi au afişat bannere pe care scria că mai sunt 46 de state de câştigat, ceea ce întăreşte decizia anunţată de Gingrich că nu va abandona lupta.
Temeiuri raţionale există. Numai 5% din cei 2.286 de delegaţi la Convenţia republicană ce va avea loc în august, în Tampa, Florida, au fost alocaţi până în prezent, iar lupta pare deschisă oricărui rezultat. În plus, dacă Gingrich câştigă consultările electorale (caucuses) care vor avea loc săptămâna viitoare în trei state - Maine, Minessota şi Colorado - şansele sale s-ar putea îmbunătăţi. Mai mult, potrivit Gallup, Gingrich are un avans minim de un procent (28% faţă de 27%) la nivel naţional. Problema lui este însă că alegerile din cele trei state nu sunt constrângătoare (non-binding), deci nu alocă delegaţi. De aceea, toate speranţele lui Gingrich se îndreaptă spre "super-marţea" din 6 martie, când zece state au programate alegeri. Dar dacă Romney câştigă Nevada, Arizona şi Michigan, 6 martie ar putea fi prea târziu.
Ultima soluţie
În discursul său după câștigarea Floridei, Romney a adoptat o atitudine "prezidenţială", încercând să treacă peste lupta internă şi să se concentreze pe lupta cu preşdintele Obama: "Lupta acerbă din alegerile primare nu ne divide - a declarat Romney -, ci ne pregăteşte. Şi vom câştiga.". Problema lui este că nimeni nu îl crede, nici măcar proprii alegători. Deşi cota de popularitate a lui Obama se menţine în jurul a 47%, Mitt Romney nu reuşeşte încă să îi convingă pe alegători că este o alternativă credibilă. Potrivit unui sondaj realizat de Rammussen Reports, Obama deţine în continuare un avans de 5 procente (47% la 42%) faţă de Romney şi asta în condiţiile în care Obama nici măcar nu a intrat în cursă cu toate armele. Din acest motiv, mai mulţi analişti apropiaţi de Partidul Republican consideră că nominalizarea lui Romney este biletul care îi va garanta lui Barack Obama al doilea mandat la Casa Albă. În disperare de cauză, aceştia au semnalat tăcerea "semnificativă" a fostului guvernator de Forida, Jeb Bush, fratele mai mic al fostului preşedinte George W, care a refuzat să îşi ofere susţinerea pentru vreunul din candidaţii aflaţi în cursă şi au sugerat că acesta ar putea fi un candidat cu şanse reale să învingă pe Obama în competiţia cu cuplul Romney- Gingrich.
România liberă
top
Ordine și dezordine în paradis
de Octavian Lupu, Bucureşti
Dacă vom privi la scara istoriei vom constata o alternanţă interesantă între perioade caracterizate de o relativă ordine şi intervale destul de lungi de anarhie şi dezordine în care toată structura este pusă în discuţie sub imperativul unor deziderate profund diferite faţă de perioada anterioară. Această dialectică dintre cele două stări fundamentale ale naturii în toate dimensiunile ei, ne conduce la constatarea că totul este de fapt trecător, cel puţin la scara „paradisului” terestru şi a universului ce îl înconjoară, concluzia imediată fiind dacă nu pesimistă, totuşi în mare măsură lipsită de acel optimism pe care ni l-am dori cu toţii.
Şi atunci, atât societatea, cât şi individul încearcă să evadeze într-un spaţiu „virtual”, construind „castele de nisip” în care să îşi hrănească iluzia eternităţii în mijlocul temporalităţii. Din acest punct de vedere, întreaga civilizaţie umană nu reprezintă altceva decât un efort de a contracara trecerea inevitabilă a timpului şi expirarea pentru fiecare dintre noi a intervalului de existenţă pe acest pământ. Însă efortul uman nu se opreşte aici, fiindcă alături de construcţia socială, religia vine în ajutorul construirii spaţiului virtual dincolo de existenţa prezentă, oferind punţi mai mult sau mai puţin ingenios construite peste linia de demarcaţie dintre lumea aceasta şi „cealaltă”, presupusă a fi la fel de reală şi mai presus de orice îndoială.
Fără a intra în polemică în vreun fel cu construcţia religioasă, pot totuşi să-i evidenţiez fundamentul bazat pe credinţă, mai degrabă decât pe logică sau raţiune, fapt care oferă multe puncte de atac din partea scepticismului, care pune sub semnul întrebării ceea ce nu se bazează pe elemente tangibile şi măsurabile. În ceea ce mă priveşte, având un simţ înnăscut al „transcendenţei” sau al lumii de „dincolo”, pot spune că dorinţa de a pune la îndoială religia nu m-a caracterizat niciodată. Însă pe de altă parte, componenta raţională din mine mi-a cerut mereu dovezi şi argumente pentru credinţa pe care o am, provocându-mă să caut iarăşi şi iarăşi noi temeiuri pentru demersul spiritual-religios.
Şi în acest sens, pot spune că alternanţa ordine-dezordine m-a dezorientat încă de la început, înţelegând că simţământul apocaliptic, adică de sfârşit de lume, l-au avut toate generaţiile care au trăit în perioade de tranziţie, de desfacere a unei anumite structuri şi de prefacere într-o nouă ordine, proces de altfel dureros şi plin de pierderi aparent inutile de valori materiale, dar şi de vieţi omeneşti. Fiindcă indiferent dacă ne place sau nu, crearea unei noi ordini se bazează pe costuri ce întrec orice raţiune de sorginte umanistă sau ecologistă.
Dezordinea ne sperie, are cumva spectrul invaziei popoarelor barbare şi prăbuşirea civilizaţiei în ruine, ceea ce seamănă într-un fel cu un sfârşit de lume. Toate culturile care au fost distruse au trecut prin astfel de simţăminte, fiindcă în final fiecare om şi fiecare popor caută sub o formă sau alta să supravieţuiască în „paradisul” suprafeţei acestui fragment de obiect cosmic numit „Pământ”. Dar pe de altă parte, de îndată ce distrugerea şi-a realizat rolul de măturare a structurilor existente, noile structuri de ordine încep să se facă vizibile, făcând să renască civilizaţia şi să apară zorile unei noi lumi.
Fie că este vorba despre potopul biblic, de scufundarea Atlantidei, sau pur şi simplu de distrugerea unor imperii străvechi în genul Persiei, Greciei sau Romei, dezordinea nu a făcut altceva decât să genereze germenii unei noi ordini, mult mai avansate şi trecerea către un orizont cu totul nou. Cu alte cuvinte, orice perioadă apocaliptică are şi o valenţă de progres, de trecere într-o realitate nouă, superioară celei precedente, generând o evoluţie evidentă la scara perioadelor istorice.
Toate bune şi frumoase, dar durata vieţii unui om este foarte mică în comparaţie cu scara timpului în desfăşurarea proceselor istorice. Iar dorinţa de a ne trăi existenţa în condiţii decente ne împinge spre disperare când avem neşansa de a ne afla sub spectrul Apocalipsei schimbării, a disoluţiei nemiloase a ordinii sub incidenţa căreia am apărut sau revenirii barbariei sub diferite forme. Mă opresc pentru moment cu scopul de a rememora tranziţia de la sistemul comunist la cel capitalist pe care l-am trăit pe o perioadă de peste douăzeci de ani şi nu pot spune altceva decât că am simţământul irosirii fără sens a resurselor ţării, precum şi a vieţii fiecăruia dintre noi.
Uneori, privind în faţă această realitate, mă încearcă un sentiment de profundă dezamăgire, chiar de disperare, fiindcă nu pot să pun cap la cap experienţa pe care am avut-o. De la cadrul dictatorial, decorat în culorile „roşii” ale socialismului, însă totuşi ordonat şi previzibil, la cel al disoluţiei într-un univers impredictibil, aflat sub semnul hazardului şi neprevăzutului, întreg spaţiul românesc a fost supus unor forţe de deformare şi torsiune care au zămislit o structură grotească, care ne sperie pe toţi. Cu toate acestea, nici pe departe nu se întrevede mult dorita ordine, iar prefacerea îşi continuă implacabilul joc al distrugerii până la temelii a tot ceea ce a fost înainte de căderea „conducătorului preaiubit”.
Monstruozitatea unei perioade caracterizate de dezordine constă în încleştarea dintre vechea ordine ce încearcă să revină la suprafaţă şi noua ordine ce caută să se înfiripe, generând în funcţie de evoluţia acestui conflict tot felul de „mutanţi”, adică de încercări nefericite de împăcare a celor două aspecte aflate în conflict. Deşi sunt de acord cu dorinţa de a împăca pe cât posibil elementele contrarii, uneori acest lucru este imposibil, iar efortul de a realiza o sinteză între cele două va conduce inevitabil la prelungirea agoniei şi la compromiterea noii ordini. Ba mai mult, efortul de a susţine structuri perimate este mai costisitor pentru societate şi individ, decât trecerea hotărâtă la o nouă structură, care chiar dacă nu este la fel de performantă, totuşi poate fi perfectibilă.
De aceea, cred că pericolul dogmatizării realizărilor din trecut, al idealizării excesive a unor anumite tradiţii de gândire, nu face altceva decât să ne împiedice în ajustarea dinamică necesară supravieţuirii într-un context care s-a schimbat. În acest sens, aş oferi imaginea unui vas de pasageri condamnat să se scufunde, dar care în mod paradoxal nu este părăsit de către cei de la bord din raţiuni de confort momentan şi de speranţă în producerea unei minuni salvatoare. De multe ori, religia a oferit un suport nefericit pentru continuarea rămânerii pe o corabie care se scufundă în locul mobilizării celor prezenţi în a găsi o soluţie de plecare şi salvare.
Universul este dinamic, acest lucru fiind vizibil atât la scară atomică, precum şi la nivel cosmic, al galaxiilor aflate într-o continuă mişcare. Nimeni, în afară de om, nu încearcă să oprească în vreun fel ritmurile universale, rezultatul neputând fi decât unul dramatic, ba chiar tragic. Plecând de la faptul că suntem trecători pe pământ, nu ar trebui să ne ataşăm excesiv de feluritele forme de ordine, ce oricum vor trece, şi în felul acesta să ajungem să ne prăbuşim o dată cu acestea. În plus, teza mea este că scopul existenţei umane, în opoziţie cu orice altă formă de existenţă, se află sub semnul căutării şi chiar al găsirii „transcendenţei”, fapt ce presupune o mişcare continuă la nivel fizic, dar mai ales la cel mental. Orice agăţare excesivă de forme sau structuri de orice fel, nu se poate solda decât cu un final nefericit, fiindcă mai devreme sau mai târziu timpul ce ne este alocat va expira şi vom fi expulzaţi în nefiinţă fără niciun fel de recurs şi fără a mai putea întreprinde ceva.
Iar găsirea „transcendenţei” reprezintă o experienţă interioară care odată atinsă ne va conferi puterea de a trece cu bine prin ordine sau dezordine în orice situaţie, având simţământul că indiferent ce se poate întâmpla cu noi, totuşi vom avea întotdeauna ceva util de învăţat. Iar faptul că nu putem trăi mii de ani pentru a putea vedea rezultatele la scara istoriei, nu va mai fi un lucru care să ne producă nefericirea, fiindcă în final toate structurile de ordine nu reprezintă altceva decât etape pe drumul devenirii umanităţii către „transcendenţa finală”, pe care o putem numi „nemurire”.
Elegie pentru foaia tipărită
de Florin Toma
Există, uneori, în viaţă, momente când trebuie să te desparţi. Să te separi. Eşti obligat să renunţi. La ceva, la cineva. Sub comanda întotdeauna nedreaptă fie a destinului (asta e, dom’le, aşa s-a dat!), fie a cunoscutei firme de repartizarea sărăciei pe oameni şi esenţe, “Hazardul SRL” (altminteri, fruntaşă pe ramură, aşa de eficientă este activitatea ei!), constatăm cu tristeţe că toate dispariţiile se desfăşoară normal. Au loc în ritm alert, al dracu’ de milităros şi de fuga-marş.
Deoarece acest regim de pierdere funcţionează cât se poate de firesc, implacabil pentru natura injustă a lucrurilor, adică sadic, neomenos şi crâncen - de multe ori în dauna chiar a logicii -, noi nu ne permitem decât să deplângem dispariţia cutărui obiect sau cutărei fiinţe. Atât. Fără să ne propunem să explicăm inexorabilul. De astă dată, însă o vom face.
Meridianul Românesc a fost înfiinţat în 1997 de către redacţia şi colaboratorii publicaţiei MicroMagazin, imediat după moartea ultimului patron al acesteia (vedeţi, tocmai vorbeam de dispariţii!). La rândul său, MicroMagazin a văzut lumina tiparului în 1973, la New York, avându-l ca proprietar pe Marius Ligi. După moartea acestuia, conducerea publicaţiei a fost preluată de către fiica sa, Cătălina şi mutată la Los Angeles (California). Aici, după ce nu s-a găsit niciun moştenitor al publicaţiei, în 1998, Meridianul Românesc a cumpărat prin licitaţie, de la Primăria Los Angeles, marca lui Ligi. Acesta este şi motivul pentru care pe capul revistei se află şi antetul MicroMagazin.
Timp de 15 ani, neîntrerupt, Meridianul Românesc s-a folosit, la modul cel mai practic şi concret, de semantica simplă (dar în acelaşi timp complexă şi, fiţi siguri, cu costuri şi sacrificii considerabile!) a expresiei “a vedea lumina tiparului”. Aşadar, timp de 15 ani, Meridianul... a văzut lumina unui tipar din America. Timp de 15 ani a pătruns, săptămânal, în casele a mii de români din toate colţurile lumii. Timp de 15 ani, a adăpostit în paginile sale cele mai proaspete ştiri, cele mai iscusite condeie, cele mai dăruite idei şi cele mai respectate opinii. Şi fiţi convinşi că nu degeaba, căci toate, în felul lor, au schimbat câte ceva din mentalităţile zecilor de mii de cititori de aiurea. Au contribuit la susţinerea românismului cel mai autentic din diasporă. Au încercat şi au reuşit să mai domolească din durerea şi suferinţa exilului unor oameni pe care destinul i-a “aruncat” în lume, dintre care mulţi în mod cert nu se fac vinovaţi de pricina (în)depărtării lor.
Timp de 15 ani, în fiecare săptămână, faimosul plic galben - îndoit sau nu, ca să poată intra în cutia poştală - a strâns înăuntrul său mănunchiul de coli tipărite, lucrarea proaspăt ieşită de sub teascuri numită Meridianul Românesc. Amirosind superb, nărăvaş, insinuant, a sudoare de minte, transformată în cerneală tipografică. Cine nu iubeşte ca un nebun, aproape clinic de anormal, foaia tipărită, nu ştie, n-are habar, ignoră pur şi simplu acel parfum extraordinar de robust, de iute, de bărbătesc, pe care sunt în stare să-l răspândească, adunate, literele imprimate pe hârtia trecută prin “rotativă” sau prin “tiparul înalt” (ce Chanel, ce Bulgari, ce Hugo Boss, ce etc.?!).
Acest text nu este o doină de jale. Cu atât mai puţin un ferpar. Este o elegie. Iar, elegia are, aşa cum ştim cu toţii, o dimensiune lirică tristă, un subiectivism nostalgic, dar nu se constituie cronica unei tragedii. Nu are chenarul negru, gros, al unui anunţ mortuar.
Acest text este, de fapt, semnalul (sau, mai degrabă, semnalarea!) cu modestie al unei pierderi. Al unei pierderi care însă nu e chiar o pierdere în absolut. Ci mai degrabă o schimbare. Pierderea este numai în aparenţă o pierdere. Fiindcă ea se transformă. Capătă alte valenţe, alte dimensiuni, alte conotaţii, se mişcă pe alte paliere. Devine altceva.
Aşa cum am constatat cu toţii, progresul tehnologic al recentei perioade de timp pe care am străbătut-o împreună - cel puţin ultimul deceniu, care a coincis cu debutul secolului XXI, a fost pentru mine uluitor, de-a dreptul impresionant - s-a impus atât de rapid, atât de iute, încât cred că puţini dintre noi ne-am dat seama că, treptat-treptat, pe neştiute, am fost obligaţi la felurite renunţări şi obiceiuri tehnice, la nenumărate abandonuri şi compromisuri, pe care acum 15 ani, de pildă, nici nu ni le-am fi imaginat (darămite acceptat!). Iar şirul lor aflaţi că încă nu s-a încheiat. Căci sunt ferm încredinţat că vor mai apărea alte şi alte noutăţi (unele rămânând neînţelese pentru mulţi, mulţi ani de-acum încolo!), care, fie vorba-ntre noi, nici măcar nu se ştie încotro ne vor duce.
E cât se poate de clar şi, în general, unanim acceptat - cu resemnare, fiindcă n-avem ce face, nu i ne putem opune - faptul că progresul de care fu vorba câteva rânduri mai sus se face “vinovat” de multe din “crimele” comise asupra noastră. În urma cărora ne-au fost sugrumate pasiuni, hobby-uri, plăceri, hatâruri, pofte, tabieturi (de fapt, “pachetul” de dorinţe cu care ne naştem şi al cărui secret se găseşte “încrustat” în ADN-ul fiecăruia!).
Revenind, vreau să vă spun că plăcerea lecturii deschise, “gustul” tactil al gestului pe care-l avem de la Johannes Gutenberg încoace, acela de a da foaia, după ce mai întâi umezeşti puţin vârful indexului, îl mai puteţi păstra doar azi. Parcurgând aceste rânduri. Doar acum mai aveţi putinţa de a sta în fotoliu spre a citi. Acest ultim număr al revistei noastre. Este ultimul număr TIPĂRIT al Meridianului Românesc.
Începând cu săptămâna viitoare, revista noastră face un nou pas în existenţa sa şi se aliniază trendului pe care evoluţia îl impune acestor vremuri. Ea nu dispare. Nu se stinge. Nu sucombă (cimitirele media sunt pline de “dispăruţi”!). Doar trece din concret în virtual.
Păstrând proporţiile modestiei, ne întrebăm: în fond, dacă mari cotidiane, dacă jurnale faimoase, dacă magazine celebre din presa de pe întreg mapamondul îşi închid, pe aceste vremuri complicate, ediţiile print şi trec în variantă on-line, acomodându-se în acest fel cu exigenţele inatacabile ale pieţei, de ce oare Meridianul Românesc ar face excepţie?
Aşadar, acest număr al revistei noastre este ultimul pe care-l puteţi citi aşezaţi în fotoliu. De acum încolo, vă veţi alinia standardelor vieţii moderne şi veţi sta la birou.
Măsura este, de fapt, o altă formă de încleştare cu timpul, dar şi, totodată, o nouă ofertă de utilitate (şi subtilitate în acelaşi timp!) înaintată cititorilor noştri. În loc să-şi cânte prohodul, Meridianul Românesc a ales continuitatea în conştiinţa D-voastră, asigurându-şi astfel, statutul de cea mai veche publicaţie săptămânală de limbă română, din Statele Unite.
Acum, gata! Împăturiţi, vă rog, ziarul şi treceţi la computer: www.meridianul.com.
|
