ROMÂNIA DE AZI
Pasiunea politică la români
de Cristian Câmpeanu
Am intrat în Săptămâna Patimilor. Cuvintele “patimă“ şi “pasiune” provin din aceeaşi rădăcină greacă, însemnând “a suferi” şi, de aceea, cred că este cât se poate de potrivit să punem în discuţie pasiunea sau, mai curând, absenţa suspectă a oricărei pasiuni în dezbaterea noastră politică.
Suntem, practic, în campanie electorală şi tot ceea ce am putut vedea până acum în spectacolul politic este aceeaşi imagine obosită cu personaje politice aşezate pe o scenă, echipate cu inevitabilul fular de partid în jurul gâtului şi zâmbind neghiob în acordurile unor melodii cu pretenţii mobilizatoare. Dacă e să facem o comparaţie între situaţia din State şi cea de la noi, e ca şi cum, în România, partidele încep cu Convenţia Naţională şi abia după aceea se lansează în campania electorală propriu-zisă. E felul nostru naţional de a pune căruţa înaintea boilor. O persoană care suferă de discromaţie, care nu poate face diferenţa, de exemplu, între portocaliu, roşu, galben sau verde, este practic incapabilă să aleagă între partide pentru că toate arată la fel. Nici entuziasm, nici mânie, nici elan generos, nici patos justiţitiar. Nicio flacără nu arde în această campanie. Nici un pic de suflet. Partidele sunt copii ale unor alte copii din care orice urmă de substanţă politică s-a scurs de mult.
Ce să mai spun despre candidaţi? Mă rezum numai la cei de la Bucureşti pentru că sunt ceva mai cunoscuţi. Într-o campanie în care ocupantul fotoliului a lăsat locul liber - aşa cum a făcut-o primarul general, Adriean Videanu, care a ales, înţelept, să nu mai candideze pentru un nou mandat - ai nevoie de un candidat care să stârnească sentimente puternice în alegători, cam cum se întâmplă zilele acestea în bătălia democrată dintre Obama şi Clinton. Vrei să „încingi“ electoratul, vrei ca oamenii să se implice, să ia partea unuia sau altuia, să continue dezbaterile pe care le văd la televizor la serviciu, acasă, în familie, sau la restaurant. Or, noi ce avem la Bucureşti? Păi, îl avem pe Cozmin Guşă, un actor ratat şi trist care a ajuns să facă pe mascota la parcul de distracţii şi care, frustrat că trenurile cu alegători nu sosesc niciodată în gara sa, vrea să mute Gara de Nord la Chitila. E ca şi cum ai vrea să muţi Grand Central Station în New Jersey! După Mircea Geoană - un om care mimează în mod obscen orice sentiment pentru că este incapabil de vreunul autentic el însuşi -, PSD s-a gândit să ni-l ofere pe Cristian Diaconescu. Omul ăsta are tot atâta viaţă şi pasiune în el cât un mamut îngheţat de 10.000 de ani, îngropat la cinci metri sub taigaua siberiană, şi cu el vrea PSD să oprească dominaţia dreptei asupra Bucureştiului. Cu un asemenea persoanaj extraplat, mare lucru dacă PSD va reuşi să intre în turul al doilea.
La PD-L, Vasile Blaga era renumit ca un om inteligent, capabil să-şi piardă cumpătul cu o violenţă rezonabilă. Sunt cunoscute câteva din reacţiile sale împotriva „fufelor“ din partid gen Elena Udrea, care, de prea multe ori vorbesc fără să gândească şi mărturisesc că atitudinea asta bădărană, din topor, îl făcea simpatic. Ei, bine, de când şi-a anunţat candidatura, Blaga arată ca o meduză peste care cineva a lipit un sticker cu “happy face” care ne vorbeşte într-una despre „mesajele pozitive“ pe care le va transmite în campanie. Ne-am dorit un gladiator sângeros şi ne-am trezit cu o mămăligă zâmbitoare şi inofensivă. Cât despre doctorul Oprescu, după ce golanii lui Vanghelie i-au stricat bicicleta electorală (Biroul Municipal Central i-a invalidat lista de semnături astfel încât nu mai poate candida ca independent), acum s-a retras trist să se joace cu asistentele în camera de gardă. Ludovic Orban, candidatul PNL, reprezintă o non-entitate politică, o gaură neagră care nu lasă să treacă niciun mesaj. În concluzie, nu e tocmai colecţia de candidaţi pe care ne-am fi dorit-o pentru nişte alegeri apreciate aproape unanim drept cruciale. PDL este condamnat să câştige Bucureştiul. Dacă pierde la Bucureşti sau dacă nu câştigă cu o majoritate convingătoare, şansele PDL de a câştiga legislativele din toamnă se diminuează dramatic. Dacă PSD nu intră în turul al doilea, atunci este posibil ca, în toamnă, lupta să se dea între PNL şi PDL, iar dacă PNL obţine mai puţin de 10%, viitorul său politic este ameninţat. Şi totuşi, chiar cu aceste mize, viaţa noastră politică este cât se poate de apatică.
Cât despre ofertele propriu-zise, pustiul este dezolant. Îi auzim pe candidaţi declarând peste tot că vor veni cu proiecte care mai de care mai valoroase, dar nimeni n-a scos la lumină nici măcar un proiect coerent, darămite unul entuziasmant. Argumentul că n-a început campania nu ţine pentru că prin alte părţi ale lumii aceste proecte sunt puse în dezbaterea publică cu multă vreme înainte, pentru ca electoratul să aibă timp să analizeze penru a alege în cunoştinţă de cauză. Proiectele de dezvoltare ale candidaţilor la locale nu sunt decât miraje în deertul de idei al politicii noastre.....
Articolul Integral poate fi citit in editia tipãritã a "Meridianului Romanesc"
America Latină şi Criza Economică
de Andrei şi Răzvana Niţă, Washington, DC
Preşedintele ecuadorian Rafael Correa şi omologul său columbian Alvaro Uribe şi-au dat mâna pentru a pune capăt celei mai tensionate situaţii din America Latină din ultimii zeci de ani, informează AFP. Venezuela şi Nicaragua au anunţat că legăturile diplomatice întrerupte cu Bogota vor reveni în curând la normal. Cele trei ţări implicate în conflict - Columbia, Venezuela şi Ecuadorul - au declarat în cadrul summit-ului din Republica Dominicană că au pus capăt tensiunilor ivite în luna martie. Criza din Anzi a izbucnit când un raid al armatei columbiene l-a ucis, pe teritoriul Ecuadorului, pe Raul Reyes, numărul doi al Forţelor Armate Revoluţionare din Columbia.
Conflictul din America Latină a ajuns să aibă şi o dimensiune economică, Columbia acuzând rebelii FARC de bombardarea unei conducte petroliere, iar Venezuela ameninţând cu naţionalizarea companiilor columbiene.
Criza din America Latină a fost declanşată de un raid columbian pe teritoriul Ecuadorului, în care a fost ucis numărul doi al gherilei marxiste columbiene Forţele Armate Revoluţionare din Columbia (FARC). Ecuadorul a acuzat Columbia de încălcarea suveranităţii sale, iar Venezuela a intervenit prompt în apărarea Ecuadorului. Cele două ţări şi-au suspendat relaţiile diplomatice cu Bogota şi au trimis trupe şi armament la frontierele lor columbiene. Columbia acuză, la rândul său, cele două ţări de complicitate cu FARC.
Într-o nouă escaladă a crizei care începe să capete o dimensiune economică, Columbia a anunţat că rebelii FARC au bombardat o conductă petrolieră din sud-estul ţării, probabil ca represalii pentru atacul asupra organizaţiei. Reparaţiile la conducta Transandino din provincia Putumayo, care transportă 100.000 de barili de petrol pe zi, au durat în jur de trei zile, a declarat ministrul energiei Manuel Maiguashca. Conducta, gestionată de compania petrolieră de stat Ecopetrol, transportă petrolul prin junglă spre portul Tumaco din Pacific.
Pe de altă parte, preşedintele venezuelean Hugo Chavez a spus că actualul conflict diplomatic va duce la o reducere a comerţului dintre cele două ţări şi că are în vedere naţionalizarea companiilor columbiene din Venezuela. Caracasul va cumpăra din alte ţări mărfuri pentru a înlocui schimburile comerciale în valoare de şase miliarde de dolari pe care le are în prezent cu Bogota, a spus Chavez. “Vom face o hartă a afacerilor columbiene de aici din Venezuela. Le-am putea naţionaliza sau prelua pe unele. Nu vrem investiţii columbiene aici”, a spus Chavez într-o conferinţă de presă comună cu omologul său ecuadorian Rafael Correa, la Caracas. Chavez a făcut ameninţări similare la adresa companiilor spaniole, într-o confruntare diplomatică de anul trecut, dar acestea nu s-au materializat niciodată. Preşedintele venezuelean, ale cărui relaţii cu autorităţile columbiene erau deja tensionate, a spus şi că ţara sa ar putea renunţa la investitţile pe care le are în Columbia. Schimburile dintre cele două ţări au fost limitate la produsele strict necesare, vameşii venezueleni permiţând doar intrarea produselor perisabile.
Pe de altă parte, Correa a cerut comunităţii internaţionale o “condamnare clară“ a Columbiei pentru raidul desfăşurat pe teritoriul ţării sale. “Ecuadorul nu va sta liniştit câtă vreme comunitatea internaţională nu va condamna clar agresorul columbian”, a spus Correa după întâlnirea cu Chavez. “Dacă nu va exista această condamnare, Ecuadorul va şti să îşi facă respectată suveranitatea”, a adăugat el, declarându-se gata să meargă până la “consecinţele extreme”. La rândul său, preşedintele venezuelean, liderul stângii anti-americane din America Latină, a dat asigurări că susţine necondiţionat şi în orice circumstanţă Ecuadorul, calificându-l pe preşedintele columbian Alvaro Uribe drept “criminal de război”. “Vrem pace, dar nu putem accepta sub niciun pretext ca Guvernul Columbiei să folosească teritoriul ecuadorian pentru a implanta doctrina imperialistă americană”, a spus Chavez. Cei doi lideri au negat că ar avea legături cu gherila FARC, aşa cum îi acuză autorităţile columbiene.
Correa a afirmat însă că negociază cu rebelii columbieni pentru eliberarea ostaticilor, ca şi Chavez, care a spus că eforturile sale în acest sens nu au fost întrerupte de raidul columbian. Venezuela şi Ecuadorul susţin că atacul columbian a determinat eşecul negocierilor pentru eliberarea mai multor ostatici, printre care columbiana de origine franceză Ingrid Betancourt, captivă de mai mulţi ani. Columbia a declarat că nu va răspunde la provocări, după ce Columbia şi Venezuela au trimis trupe şi arme la frontiera sa. Columbia acuză cele două ţări de complicitate cu FARC, bazându-se pe documente confiscate după raid. Washingtonul şi-a exprimat îngrijorarea faţă de aceste acuzaţii, dar a minimalizat riscul unui conflict militar în regiune........
Articolul Integral poate fi citit
in editia tipãritã a "Meridianului Romanesc"
EMOTZIUNEA DE CENSURĂ
Totul e un fel de Alfons!
de Florin Toma
Fiecare spaţiu, particular sau public, ce se respectă şi dispune de notorietate, are, sunt convins, clovnii (sau clovnul) lui. Sau poate că e mult zis clovnii?... Poate. În orice caz, în exemplificarea asupra căreia m-am oprit în acest articol, cuvântul, o să vedeţi, e prea tare. Pentru că el conţine şi alte ingrediente pe care clovnul de circ, clovnul de aer liber, clovnul politic sau clovnul de familie, în general, nu le posedă. De pildă, spirit acid, limbă ascuţită, umor cosmic şi hâtroşenie gentilă. Eu unul n-am văzut la vreo paiaţă adunate toate aceste adaosuri şi esenţe (indiferent unde s-a născut ea şi unde activează!).
Revenim, aşadar! În România, această ţară plină ochi de saltimbanici, caraghioşi, ridicoli şi bicisnici, absolut fiecare spaţiu dispune de un “artist” al genului. Un maestru, carevasăzică. E imposibil să nu întâlneşti câte un măscărici (sau chiar mai mulţi!) în ministere (uneori, însuşi ministrul!), în partide (câteodată, chiar liderul!), în redacţii (de ce nu, am văzut şi redactori-şefi!), în metrou (aici gâlgâie, nu alta!), în sport (spui Gigi Becali şi... tragi apa!), pe stradă (trebuie doar să fii atent pe unde calci!). Sau, de ce nu, în propria gospodărie (eh! aici apar deja delicate şi riscante dificultăţi de identificare!).
Ei bine, cu atât mai mult spaţiul deschis al unei pieţe (ce are ca strămoş, trebuie să ne amintim, agora antică!) nu poate să nu aibă printre trăitorii ei şi un personaj emblematic. Mai amuzant decât comediile lui Woody Allen. Mai spiritual decât Ronald Reagan. Mai seducător decât Linda Evangelista (pe care, de când a declarat mai amu’ că, dacă n-ar fi ştiut că este frumoasă, s-ar fi făcut profesoară, nu vreau s-o mai văd!... Că aşa, ca modelă, ce să spun...!! Dar, mai bine nu mai spun!). Şi, în fine, la fel de şturlubatic precum Coluche (un comic francez genial, actualmente decedat, de pe urma căruia au rămas câteva vorbe de duh!), atunci când acesta medita la un fapt ucigător de adevărat: “Mai bine o pietricică în pantof decât un fir de nisip în prezervativ!”.
Piaţa Amzei îl are pe nea Panduru. Cel mai celebru vânzător al pieţii. Nu-i ştiu biografia, n-are fişă de post, şi nici tarabă (se plimbă conspirativ de la una la alta, astfel că îl găseşti ori la mere, ori la salată, ori la cartofi, ori la brânză!). Nea Panduru vinde borş... Da! Borş. N-aţi mai auzit demult de ingredientul ăsta care face bine la mahmureală. N-aţi mai gustat, sunt convins, de o cârcă de vreme, substanţa aceasta magică a vieţii, pusă din belşug la o ciorbă de văcuţă. S-ar putea să fi uitat de acest produs obţinut din huşti şi tărâţe de grâu. Păcat! Sau, mă rog, treaba dvs.!... Bref! Nea Panduru vinde borş. În peturi de un litru, un litru jumate sau doi litri. După cum simţi nevoia la lingurică.
Bun - vă veţi întreba, corect - şi care-i chestia cu borşul lui nea Panduru? Păi - vă răspund - este cel mai fabulos borş pe care l-am consumat vreodată. Puteţi veni să cumpăraţi şi dvs. (bat drumul unii şi din, hăăăt! Berceni şi Balta Albă, ca să ia borş de la el!), fără nicio grijă. Gust, prospeţime şi culoare garantate! La care se adaugă, lucru rar, nu-l veţi mai întâlni, şi spiritul. Savoarea unei poveşti sau a unei vorbe de duh.
Nea Panduru cred că are vreo 70 de ani. E uscat, slab, cu pomeţii obrajilor veşnic roşii (aşa cum au oamenii de la câmpie!), cu părul rar şi o pereche de ochelari cu ramă de baga şi lentile groase ca fundul de sifon, cum se zice. Îl văd mai întâi dimineaţa, atunci când îmi plimb căţelul, cum vine dinspre Biserica Albă (am înţeles că locuieşte undeva, pe o stradă foarte aproape de centru!), negreşit la ora 8 şi un sfert, fie iarnă, fie vară, fie ploaie, fie zăpadă. Cu două sacoşi de rafie agăţate una de alta pe umăr (una în faţă, cealaltă pe spate!), mergând iute şi îndreptându-se, cu pas adăugat, spre locul de muncă. Apoi, mai târziu, dacă am treabă să cumpăr ceva de acolo, în piaţă.
Este răsfăţatul precupeţelor şi al cumpărătorilor. “Unde e nea Panduru, că-mi trebuie borş?!” - întreb. “E p-aci, umblă. Dumneavoastră nu ştiţi că nea Panduru nu stă o clipă locului? Bântuie!”. Acesta e verbul exact: bântuie. E pretutindenar. Dacă lipseşte, trebuie doar să întrebi: “Astăzi unde vinde nea Panduru?”. Şi ţi se va răspunde: “Aici, la ouă... ori la verdeţuri... ori la mere!”. Sau “Vedeţi că astăzi vinde la chioşcul de reparat chei!”. Practic, nu se poate ca nea Panduru să nu fie undeva. În funcţie de cine-l primeşte la tarabă. El nu are locul lui, fiindcă fiecare etalaj de vânzare trebuie plătit administraţiei, trebuie acte sanitare, trebuie aprobări etc. etc. Ceea ce la nea Panduru nu ţine! El vinde borş. Şi nu aşa, unul oarecare, ci cel mai gustos borş din centrul Bucureştilor.
Are o voce gravă de stentor, pe care o auzi în orice colţ al pieţii, cu un comentariu sau o spusă adâncă spontană. Pentru că nea Panduru este informat de toate cele. Până la ultimul detaliu media. “Aţi văzut ce a păţit Oprescu? Ca să candideze la Primărie, a trebuit să-şi dea demisia din PSD!”. Şi adaugă: “E un fel de Alfons!”. Dar, după ce îmi răspunde la bună dimineaţa, de asta ce ziceţi? “Era cam încruntat Putin când a venit!”. “Doamnelor - se adresează el zarzavagioaicelor, care din Adunaţii-Copăceni, care din Afumaţi, care din Popeşti-Leordeni, păstrând însă toate atributele politeţii ceremonioase - bănuiesc că ştiti că s-a dat cod galben, da?! Ploi torenţiale pe o arie extinsă, precum şi intensificări ale vântului din sectorul nord-vestic. Să nu vă aud mâine că nu puteţi veni, că... nu ştiu ce şi nu ştiu cum!”. Şi încheie: “E un fel de Alfons, doamnele mele!”.
În fine, dau de el. Îmi răspunde: “Eram în excursie pe la fructe, la fetele alea frumoase de afară, domnule, că şi ele trebuie consolate într-un fel!”. Îmi face complice cu ochiul. “Vreau un litru jumătate! Cât costă?...” - îi zic. “Pentru dumneavoastră, domnule, face exact cât a făcut şi acum o săptămână, când v-a trimis doamna, pentru ciorba de lobodă!”. “Da’ de unde ştii dumneata?”. “Păi, nu mi-aţi spus dumneavoastră? Iar eu am reţinut... E un fel de Alfons!”. Da, îmi aduc aminte, acum, cu greu, că i-am povestit atunci: “Nea Pandurule, dă-mi te rog repede un borş de la dumneata, că a luat nevastă-mea lobodă şi vrea să-i ardă o ciorbă, de să arunci cu căciula după câini!”. “Şi aţi dat?...”. “Ce?... Cu ce?...”. “Cu căciula... după câini, cam aţi zisără!”. “Ah, da! Gustoasă până la Dumnezeu!”. “Dar borşul, fiţi sincer?... lăsaţi loboda, dar borşul? Cum v-a plăcut?”. “Mai încape vorbă, nea Pandurule?!... E un fel de Alfons!”. Sare ca ars: “Vă rog frumos, domnule, nu mă citaţi! Cineva, nu mai ştiu cine, spunea că obiceiul ăsta de a cita cam înlocuieşte inteligenţa!... Iar dumneavoastră ştiu că sunteţi om cultivat!”. Mi s-a făcut ruşine. Am luat borşul şi am dispărut. Şi realizez că l-a iritat povestea cu Alfons.
Nea Panduru nu este sărac. Vinde borş din plăcere. Din dorinţa de spectacol. Şi, am aflat de curând, de a nu fi singur. “Mai stau şi eu de vorbă, doamnă, ce să fac?! - i-a povestit odată soţiei mele. Socializez, cum se spune. Fiindcă bătrâneţea, ce este altceva dacă nu singurătate?! Care, adevărat, e cadrul cel mai liniştit ca să suferi. E cât se poate de util să nu te bage nimeni în seamă. Şi să n-ai în faţa cui să te lamentezi... Vă spun eu, doamnă, durerea neîmpărtăşită e sănătate curată! Ca borşul meu!... Dar, ştiţi ce, vă spun sincer, mie nu-mi place să fiu singur... Însă nici să mă vait nu-mi place!”.
Stă în Bucureşti de când se ştie. Are undeva, la ţară, nu ştiu cât pământ pe care-l cultivă. E tatăl a trei copii mari, unul avocat, unul medic, celălalt inginer. A rămas văduv de multă vreme. Şi, ca să-şi învingă singurătatea, produce borş. E mai comod, nu ca la zarzavaturi şi, de ce nu, mai boem. Din huşti şi tărâţe de grâu. Cu răbdare, cu acurateţe şi cu responsabilitate. Poate că tocmai de aceea, borşul lui nea Panduru este cel mai bun din Piaţa Amzei. Fiindcă e făcut bine. Cu poveste. Cu bucuria spunerii. Cu vorbe înţelepte. Cu sagacitate mitic(ist)ă. E, ca să-l citez (ce să fac, cu riscul de a fi catalogat drept lipsit de inteligenţă autentică, mă încumet şi îl citez!), “un fel de Alfons”.
N-am aflat nici până acum ce va să zică vorba aceea a lui: “E un fel de Alfons!”. Nu îndrăznesc să-l întreb ce-i cu Alfons ăsta, cine e şi ce face el. Prin urmare, rămân aşa, un ignorant. Dar unul care posedă de la nea Panduru două daruri de preţ. Borşul şi “E un fel de Alfons!”........
Articolul Integral poate fi citit in editia
tipãritã a "Meridianului Romanesc"
top
VITRINA CU MARUNTISURI
„Angajăm doctori, ingineri, muncitori necalificaţi...”
de Marius Georgescu
În condiţiile în care cu puţini ani în urmă se vorbea de un excedent de forţă de muncă, am ajuns ca acum să vorbim despre salariaţi ca una din cele mai căutate mărfuri. Nu mai sunt români dornici să aibă un loc de muncă. La ultima bursă generală a locurilor de muncă au fost oferite la nivelul întregii ţări peste 54.000 de joburi. O ofertă generoasă la care s-au prezentat însă, mai puţini oameni interesaţi, decât oferta, cei mai mulţi, dornici doar să vadă cum merge piaţa, ce salarii se mai plătesc pe la alţii. Nevoia mare de forţă de muncă a făcut ca numeroase firme să angajeze pe loc, deşi încadrarea lor reclama probe de lucru. Astfel, s-au văzut angajaţi cu contract 1.787 de persoane: zidari, ingineri cu diferite specializări, agenţi de pază, economişti şi aşa mai departe. În ţară, criza de forţă de muncă este mai acută. În construcţii, deficitul este de 49 la sută din necesar, iar în turism a ajuns la 49 la sută. Oferta nu mai acoperă cererea nici în domeniul medical. Moldova acuză lipsa specialiştilor cardiologi, Dobrogea de medici chirurgi, serviciile de salvare din toată ţara nu îşi pot acoperi necesarul. Unde au dispărut românii care muncesc? Un calcul sumar arată că la sfârşitul anului 1989 erau 8 milioane de salariaţi. Acum se vorbeşte doar de 5 milioane în ţară şi vreo trei milioane care muncesc în străinătate. Cifrele nu sunt exacte, iar pe cele adevărate sunt convins că nu le ştie nimeni. Patronii din ţară au acreditat falsa idee că românii înghit de nevoie salarii mici. Povestea a ţinut până ce am intrat în Uniunea Europeană. A urmat un adevărat exod al forţei de muncă spre ţările occidentale. A urmat momentul doi. Pleacă românii? Nicio problemă. Aducem forţă de muncă din import, mai ieftini şi mai harnici, şi-au spus angajatorii. Proaste calcule. Doctorii, funcţionarii, profesorii, asistentele medicale, specialiştii cu înaltă calificare nu pot fi înlocuiţi cu marfă din import. După cum nu poţi să umpli şantierele cu muncitori necalificaţi din Asia sau Africa. Şi atunci? Soluţiile sunt foarte puţine, cea mai viabilă fiind readucerea în ţară a românilor care muncesc peste hotare. Au fost experimentate burse pentru locuri de muncă în Spania şi Italia. S-au oferit salarii mai mari decît cele practicate în ţară, de la 500 la 800 de euro, cam 50 la sută dintr-un salariu occidental. Oferta nu i-a tentat pe „stranierii” din România şi criza forţei de muncă devine din ce în ce mai acută, iar întrebarea: „unde sunt românii care muncesc?” devine tot mai acută.
Suntem o naţie veselă. Pentru asta poate suntem mai iertători, mai indiferenţi la tâmpeniile şi hoţiile pe care le fac cei ce ne conduc. De multe ori când auzim de o nouă măgărie în spatele căreia se ascund fraude de milioane de euro, zâmbim şi ne mulţumim să spunem: uite mă ce tun a dat ăla! Ne-am obişnuit în aceşti ultimi 18 ani să privim cu detaşare toate potlogăriile din jurul nostru. În România, ca de altfel peste tot în lume, se vorbeşte o sigură limbă. Cea a banilor. Cei care învârt sacii de bani, nu se sfiesc să iasă în public şi încearcă să ne convingă ce interesaţi sunt ei de soarta ţării, de copiii abandonaţi, de preţurile care o iau în fiecare zi razna, de şoselele pline de gropi, de pensionarii care abia îşi trag sufletul. Oraşele sunt pline de cartiere noi, denumite pompos rezidenţiale, dar care rămân neocupate din cauza preţurilor astronomice, deşi criza apartamentelor nu a fost rezolvată. Suntem un popor vesel cu simţul umorului, zâmbim de multe ori mânzeşte la tot ce se întâmplă îi jurul nostru şi facem front comun în piaţă, în faţa unei măcelării care vinde miei cu 200.000 de lei kilogramul, când câţiva „revoluţionari” strigă din toţi rărunchii: "Ce aveţi de gând cu noi, pungaşilor?! Nu v-aţi săturat cât ne-aţi furat? Hoţilor!" „Revolta” se stinge brusc când cineva anunţă că în piaţa Berceni, nu ştiu ce partid, împarte pomeni. Suntem în campanie electorală şi un salam, zece ouă şi două pâini contează mult pentru ei înaintea Paştelui. Ce partid oferă pomana, nu contează. Pentru cei mai mulţi, toţi candidaţii sunt la fel. Contează ca unul dintre ei să fie ales. Pe urmă totul merge uns. Nu trebuie să aibă treabă cu primăria. Alesul trebuie văzut în piaţă, la televizor, la o paranghelie. Trebuie să ştie să dea din cap, să fie şmecher, să ştie să zâmbească, să verse o lacrimă când este cazul, să-şi aducă aminte de alegători în ajunul sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte, când în larga lor mărinimie, mai oferă de pomana de Paşte sau Crăciun, o sticlă de ulei şi un cozonac. De chestiunile majore ale oraşului, autorizaţiile de construcţii, de parcări şi borduri, de spaţiile verzi din parcuri, de retrocedări, poluare, suntem pe primul loc în UE, se ocupă partidul care l-a propus în funcţie de interese. Cam aşa au arătat până acum primarii şi consilierii lor beton, de care tare mi-e frică să nu avem parte şi în viitoarea legislatură.
Un plocon electoral i-a făcut şi naşul Videanu, primarul Capitalei, finului Negoiţă, primar de sectorui 3 din Bucureşti, care va înmâna repartiţiile celor 186 de „locuinţe sociale” de lux. Deşi numai 50 de apartamente sunt în sectorul condus de fin, restul fiind în sectorul 1, condus însă de un primar liberal, împărţeala o face mai marele sectorului unde naşul are o rudă. Apartamentele au fost cumpărate în urmă cu mai bine de o jumătate de an şi au costat 20 de milioane de euro, şi au ca destinaţie evacuaţii din casele expropiaţilor sau celor obligaţi să-şi părăsească imobilele în vederea consolidării. Ce frumos sună totul! Câtă grijă pentru locuitorii oraşului! Pe hârtie, însă. Primarul Videanu nu a avut în cap ca aceste 186 de apartamente, plătite din bani publici, să ajungă la cei cărora le-au fost destinate iniţial, „cazurilor sociale”. În locul unor apartamente, hai să zicem obişnuite, noile locuinţe au piscină, aer condiţionat, parchet, termopane, balcoane de zeci de metri, locuri de parcare amplasate la subsolul clădirii. Nicio unitate locativă din locuinţele „sociale” nu respectă prevederile legale. Era clar încă din start că ele erau destinate altora. Acum le va împărţi finul Negoiţă. Terminate, cum spuneam, la sfârşitul anului trecut prin octombrie, ele au fost păstrate, lucru care a costat Primăria 20 de milioane de euro, costul unor lucrări de întreţinere, încălzitul apartamentelor, salariile poliţiştilor comunitari puşi să păzească locuinţele. S-a aşteptat momentul festiv pentru a fi predate viitorilor locatari şi altul mai bun din punct de vedere propagandistic nu putea fi decât în campania electorală. Cadoul îl va face finului Negoiţă, care nu măcăne, tace chitic şi va achita astfel şi câteva obligaţii ale naşului, care a modificat legea şi dă dreptul noilor chiriaşi să le cumpere. „Coane Videanu, jos pălăria! Cum le învârţi, cum le suceşti matale, nu a făcut-o niciunul din predecesorii tăi. Ai dat tunul cu bordurile, acum o pui şi cu casele. Ne-ai împuiat capul cu tot felul de esplanade şi nu ai făcut nimic. Eu te-am votat acum patru ani, că eşti simpatic. Pentru bucureşteni ai fost însă o mare cacialma, cum se spune la mine în bloc, şi ne-ai păcălit domn primar”, a cugetat profund, vecinul meu, nea Nicu.
Câteva mii de reprezentante ale sexului frumos au stabilit cum ar arăta cea mai senzuală femeie din lume. Păi, cum să arate? Să aibă părul lui Kelly Brooks, buzele Angelinei Jolie şi nasul cântăreţei Jennifer Lopez şi să fie îmbrăcată în rochia sexy a lui Marlyn Monroe. Cum arată pe dedesupt, contează mai puţin. Nemţii s-au pus şi ei pe treabă şi au cules impresiile bărbaţilor despr femei. Ei spun că atunci când vine vorba de alegerea partenerului de viaţă, aspectul fizic rămâne cel mai important. 66 la sută dintre ei spun că nu le plac obezele. Ce mai zic domnii despre ei: că le plac să-şi vadă partenerele de viaţă goale când fac curat în casă, că sunt gata să-şi înşele soţia cu cea mai bună prietenă a ei, dacă şi aceasta este interesată. Bărbaţii recunosc că se mulţumesc să-şi schimbe lenjeria de pat odată la două luni şi sunt mai nespălaţi ca femeile. Sondajul nemţilor mai vorbeşte şi de modul în care trebuie impresionate doamnele. Cele mai frumoase complimente ar fi: locul I: zâmbetul este fermecător. Locul II: eşti o femeie superbă. Locul III: arăţi extraordinar azi. Locul IV: miroşi foarte bine. Cel mai idiot compliment: tatăl tău este un hoţ. Ochii tăi strălucesc ca două stele furate de el!...........
Articolul Integral poate fi citit in
editia tipãritã a "Meridianului Romanesc
|
