ISTORIA LA ZI
TAROM IN THE GUINNESS BOOK OF RECORDS
FLIGHT: 7016 Q
CLUJ NAPOCA - VIENNA
TIME 09:20 DATE: 07 JULY 2009
Din 1990 revin anual în România mea, sau şi a mea. La început cu maşini închiriate din Germania, în ultimii ani cu avionul la Timişoara sau Cluj-Napoca. Dacă în 1990, revenind după zece ani în ţară, am plâns de cum am găsit-o, acum sunt doar uimit şi încerc să înţeleg. Locul blocurilor este luat de cartiere întregi de vile, Trabantul şi Lada au fost înlocuite de BMW şi Volvo, căminele culturale de biserici şi domuri neoprotestante, uzinele şi fabricile româneşti înlocuite de cele străine, pădurile înlocuite de alunecări de teren, partidul unic de partide identice, Ceauşescu de Băsescu şi Dumitru Dumnezeu de Patapievici. Scuză-mă Dumitre!
Anul acesta am fost bucuros să văd dată în folosinţă noua aerogară clujeană. E o mare şi încântătoare diferenţă, e la parametri internaţionali, fiindcă şi traficul este internaţional. Când am revenit pe aeroport, ca să mă întorc în Canada, şi plecările se făceau tot din noul aeroport spaţios, luminos, curat şi civilizat deservit. La scara avionului, un avion prea mic pentru un trafic atât de mare, ca de obicei se iau bagajele de mână şi se pun în cargou fiindcă spaţiul pentru bagajele de mână de deasupra scaunelor este prea mic pentru multe din ele. Este o practică ce se foloseşte şi pe alte aeroporturi internaţionale când avioanele sunt mai mici, iar aici la Cluj-Napoca devenise ceva obişnuit din anii trecuţi. La urcare, laşi bagajul de mână la scara avionului, ţi se dă un tichet, iar la sosire, la Vienna, îl găseşti la scară când cobori. Simplu şi sigur! Numai că, în 7 iulie 2009, nu a fost aşa. La scara avionului, cinci călători au rămas şocaţi: bagajele lor de mână nu au fost la scara avionului, au rămas pe pista aeroportului din Cluj-Napoca! Nu a mai fost loc în cargoul avionului explică senin, ca fapt divers, un tovarăş, angajatul TAROM-ului, care întotdeauna se agită, cu tot felul de treburi, la sosirea şi plecarea acestui avion. Am fost încurcaţi, contrariaţi noi cei devalizaţi de tăntălăii ăia, de ardeleni, de la Cluj şi am rămas încremeniţi, dar tovarăşul de la TAROM ne-a repezit să ne urcăm în autobuz “...că nu aşteaptă după voi!”. O doamnă între două vârste care merge în America la copii a început să plângă, fiindcă ea avea şi paşaportul şi biletul de avion în bagajul de mână, preluat la scara avionului la Cluj. De mila ei ne-a apucat şi pe noi mila de noi înşine, având în bagajele de mână cele mai personale şi trebuincioase obiecte de călătorie. Eu aveam în acel bagaj de mână, portofelul cu bani, actele canadiene printre care permisul de conducere şi un MC cu un credit de 25.000 dolari canadieni, cheile de la casă. Material adunat pentru articole şi o carte de perspectivă, plus două aparate de fotografiat foarte scumpe, filme, digital cards, memory sticks.
Stătusem peste două luni în România şi acum făceam un mic inventar şi văzându-mă numai în cămaşă şi pantaloni, m-am agăţat de tovarăşul de la TAROM. I-am spus ce simţeam în acel moment, în care eram ca aruncat din avion fără paraşută, deşi îmi dădeam seama că nu el era de vină, ci tăntălăii aia ardeleni ce deservesc pasagerii la Cluj. E drept, eram mânios pa dragii mei de ardeleni, care probabil mi-ar fi spus “apăi lasă, dragă domnule, că no hi foc”, dar tovarăşul de la TAROM îmi era foarte antipatic din trecut, când am mai avut de două ori probleme cu bagajele mari, de data aceea rămase în urma mea la Viena din cauza lui, tot cu scuza “nu a mai fost loc în cargou”. (Cu ce se tot umple cargoul avionului de nu e loc pentru bagajele călătorilor?) Până la plecarea avionului meu spre Toronto nu mai aveam timp de nimic şi nici bani de un telefon (mobilul românesc îl lăsasem în ţară, cel canadian era în preerie), trebuia deja să mă prezint la “gate” pentru îmbarcare transoceanică. A fost un zbor de nouă ore în care la claustrofobia tubului în care eram închişi ermetic şi legaţi de scaun, acum trebuia să adaug şi acest incident şocant din care se declanşează o serie întreagă de inconveniente. Au trebuit câteva ore să ma liniştesc digerând şi acest impact, autorelaxându-mă “pomenindu-i de bine” pe dragii mei de ardeleni de pe aeroportul din Cluj, care acum se pregătesc, uitându-se de trei ore la ceas, de marş acasă, unde-i aşteaptă Veta sau Rozi cu palincă şi varză a-la Cluj cu multă smântână, iar io n-am nici chei să intru în casă când ajung! Oare cum să le mulţumesc? Ştiu io: ca ardeleanu la necaz! Ei mulţumiţi cu Veta sau cu Rozi, io înghit cu noduri lazane with tomatos (Solanum lycopersicum!) că au devenit şi austrecii cu maşinile lor zburătoare nişte amărâţi în plină globalizare şi dau mâncare şi băutură proastă pasagerilor.
La aeroportul din Toronto au început “plăcerile şi bucuriile”. Din avion, prin coridoare fără de sfârşit, scări şi escalatoare, ajungi într-o sală cât Domul Vaticanului, unde vreo douăzeci de ofiţeri de frontieră au tot timpul să te întrebe ce vor ei şi să verifice pe computerul “ştie tot” din faţa lor. Bun, trec în alt dom, unde-s vreo douăzeci de benzi pentru bagajele cele mari. Am două grele, pline de cărţi, îmi trebuie un cărucior, costă doi dolari. Eu nu am nici măcar un cent. Ce dracu să fac să mă apuc să cerşesc, să fur? Nu, mă duc la supervisor, în Canada peste tot e un supervisor, şi-i spun my problem: trebuie să-mi iau bagajele şi să le duc în altă parte, la o altă bandă rulantă destinată zborurilor interne, la Winnipeg şi nu am bani. Mă ascultă, mă priveşte, mă măsoară, un supervisor canadian întotdeauna trebuie să-şi dea importanţă măsurându-te, şi-mi rezolvă problema. Îi mulţumesc, îmi zâmbeşte şi nu se abţine spunându-mi că e bine că am avut bani să merg în Europa. Funny! Zâmbesc şi io şi iar îmi pomenesc în minte “ardelenii” mei dragi. Am depus bagajele cele mari şi acum mă îndrept spre telefon. Pe ultima pagină a paşaportului am o listă cu telefoanele importante în caz de probleme în timpul călătoriilor. Prima e a ambasadei canadiene, apoi a avocatului, a familiei şi-a unor colegi de nădejde. Chem cu “call colect” avocatul, iar la întrebarea cine cheamă, zic Dumitru, aşa mă ştie şi numai un Dumitru are client, restul sunt Demetrios şi Dimitri. Îmi răspunde prieteneşte, aşa-s avocaţii, prietenoşi nevoie mare pe bani mulţi, îi spun toată povestea, mă întrerupe tot mirându-se cu “Amazing, I can’t belive!” apoi îmi explica step by step ce trebuie să fac. La sosire, seara în Winnipeg, la Informaţii, va fi un plic pentru mine cu un client card în contul său cu care pot să-mi plătesc toate cheltuielile până ce îmi primesc bagajul de mână cu actele şi cheile să pot intra în casă. Mi-a explicat să-mi iau un hotel de cinci stele, trei mese pe zi fiindcă nu pot să-mi folosesc bucătăria, schimburi vestimentare necesare, să umblu numai cu taximetre pentru că nu ai carnet de şofer din cauza TAROM-ului, telefoane şi faxuri câte sunt necesare. Trebuie să merg neapărat la serviciul “lost and found” şi să dau toate datele despre bagajul de mână rămas la Cluj. Urgent să-mi anulez “credit cards” şi să-l chem când am nevoie. Când totul se va sfârşi, notele de plată şi onorariul său are să-l trimită la TAROM, ei ştiu reglementările internaţionale: doar sunt europeni acum!! Deştept avocat, doar bunicii lui au plecat din Botoşani...!
Avionul a întârziat o oră, era deja noapte la Winnipeg, la Cluj-Napoca se crăpa de ziuă şi-i pomenesc pe cluj-napocenii mei cei dragi. La Informaţii, după ce m-am prezentat cu paşaportul mi s-a dat plicul de la avocat în care am găsit acel card special cu care ei, avocaţii, îşi ajută clienţii la nevoie. Costă, dar e salvator în asemenea situaţii. Serviiciul “lost and found” mai nou se numeşte de bagaje întârziate, să-şi arate eficenţa, funcţionarul era jovial, ce să facă şi el, nu poate să plângă pentru fiecare pasager sosit fără bagaj/ bagaje. Încurajează pe toţi, dar în cazul meu a fost cu adevărat surprins: niciodată până acum, îmi spune şi tot repetă în timpul conversaţiei, nu am avut un asemenea caz şi sunt aici de aproape zece ani. Asta-i unic, poate fi trecut în Guinness Book! Funny!!! După aproape douăzeci de ore de aeroporturi şi avioane, ajunsesem şi eu o umbră de pus în Guinness Book alături de dragii mei “ardeleni”, care dorm zâmbind satisfăcuţi alături de Veta sau Rozi. Îmi iau bagajele cele mari, la Winnipeg cărucioarele de bagaje sunt încă “free” aşa cum erau pe vremuri în toate aeroporturile internaţionale. Iau un taxi şi cad în patul unui hotel de cinci stele pe care le văd când verzi când roşii, îi mai pomenesc încă odată pe dragii mei ardeleni şi adorm neliniştit, visând bagaje zburând peste ocean şi îl caut cu privirea printre ele pe al meu. Nevăzându-l devin agitat în somn. Mă trezesc brusc, când mi-am văzut şi bagajul meu zburând, căzând în ocean şi rechinii repezindu-se la el! Un coşmar care mi-a declanşat o insomnie pe tot restul nopţii... A doua zi, ziua telefoanelor. Vorbesc cu Florin, care-i şi el în Ardealul lui natal, el vorbeşte la Cluj cu domnul Octavian Fodor - ardelean de două ori; odată pentru Octavian şi odată pentru Fodor - care îi prezintă scuzele şi îi dă toate asigurările. După 48 de ore de nelinişte, grijă şi coşmare date de iubiţii mei ardeleni, îmi primesc bagajul de mână. Deşi nu era încuiat, nu s-a mişcat nimic din el, nu a căzut în ocean la rechini. Un prieten, care ştie multe despre mine, mi-a spus în jargonul lui de universitar: eşti un atom marcat, au vrut să-ţi controleze amănunţit bagajul! Hei, las-o-n baltă, moartă. Doar am fost cinci în aceiaşi situaţie! El insistă că sunt naiv: ceilalţi patru au fost de acoperire! Lasă fitilele, mi-a fost destul, hai să bem o palincă de pe Someş, superioară tuturor băuturilor concentrate din lume. Fiind bucureştean îmi zice: De gustibus non disputandum, în timp ce deschidem sticla cu palincă...
Sănătate şi noroc! Întâi bem pentru noi, ardelenii, în frunte cu domnul Octavian Fodor de la aeroportul internaţional Cluj-Napoca!
Corneliu Florea
iulie 2009, Winnipeg – Canada

top

CLASICII NOŞTRI
MIRCEA ELIADE: MITUL, IMAGINEA ŞI SIMBOLUL CA INSTRUMENTE DE CUNOAŞTERE - ÎN APĂRAREA ACESTORA
Mitul este capabil să coaguleze realitatea în structuri comprehensibile. Chiar în ziua de azi, la anumite nivele, vechile mituri cârpesc existenţa omului acolo unde încă nu s-a ţesut un petec nou, ajustat la noile mitologii ale zilei sau nu s-a abandonat totul melancoliei nepăsătoare ce se transformă zilnic, tot mai mult, într-o plictiseală entuziastă. Mircea Eliade consideră că este datoria acestei ştiinţe, sau măcar în putinţele ei ca “elucidând conţinutul teoretic al simbolurilor şi al arhetipurilor, dând transparenţă şi coerenţă la ceea ce este aluziv, criptic şi fragmentar”, istoria religiilor ar proceda la o nouă maeutică. Acţionând asupra minţii obstetric, ar aduce la iveală un om nou, mai autentic şi mai complet. Această nouă maeutică l-ar salva pe omul modern de provincialismul său cultural, de relativismul său istoric şi existenţial. (Images and Symbols pg. 35).
În continua sa polemică cu sistemul freudian, Eliade arată că inconştientul nu este populat doar de monştri, ci acolo locuiesc de asemenea zeiţele, zeii, eroi şi zâne. Cât despre monştri, ei sunt acolo pentru a ajuta la împlinirea inţierii (p. 14-15). (Pshihianliza de mai târziu va arăta că subconştientul schizofrenului va participa la un parcurs eroic, intiatic, autoimpus în tentativa de a se vindeca.) Este de cea mai mare importanţă, spunea Eliade, pentru omul modern să redescopere o întreagă mitologie, dacă nu chiar o teologie încifrată în cele mai obişnuite gesturi ale omului contemporan. (p. 18)
La acelaşi lucru se referă şi J. Campbell, o altă personalitate contradictorie, care acţionând diferit de Eliade se preocupă de fapt de acelaşi lucru. El arată că omul nu poate trai fără o mitologie care să cuprindă modelele sale, referenţialii unei existenţe comune, idealurile sale. Campbell spune că poate faptul că această mitologie întârzie să apară se datorează situaţiei în care omul se află prins în radicala translaţie de paradigmă, care cu uşurinţă se poate observa. O astfel de tentativă de creere a unei noi mitologii poate fi văzută în ciclul cinematografic Războiul Stelelor ( Lukas şi Spielberg), sub semnul căruia au crescut noile generaţii aderând în mai mică sau mai mare măsură la imaginile-arhetip propuse de acesta. Fiecare temă, fiecare aspect, fiecare categorie a religiosului este analizată şi solicitată din perspectiva tuturor problematicilor, a unghiurilor de vedere, a subiectelor urmând a fi cercetate.
Cu fiecare demers critic, cu fiecare analiză, edificiul viziunii lui Eliade s-a conturat mai bine, s-a poziţionat mai bine în câmpul problematicii antropologice şi religioase, perspectiva sa teoretică străbătând tot mai mult din distanţa dintre posibil şi real, şi chiar dacă nu a reuşit să pună personal piatra din vârful unghiului, edificiul a rămas acolo ca un spaţiu util - chiar dacă, cu utilitate diferită de cea preconizată de autor - ca un templu ridicat omului, culturii şi spiritului viu. Chiar dacă propunerea lui Eliade nu oferă în final calea ultimă, calea adevărată - aşa cum ar mai aştepta cei încă încrezători în adevărurile omului ca fiind adevăruri ultime - formaţi la şcoala superstiţiilor pozitiviste - el oferă imaginea unui univers imaginar şi a unor capacităţi analitice şi hermeneutice excepţionale. Poate că gândirea sa se face vinovată de unele din acuzele care i se aduc (nu suntem noi chemaţi aici a da verdictul ultim), poate că creştinismul său cosmic este până la urmă o îndepărtare de la doctrina creştină autentică, poate că într-adevăr cantitatea operei sale, multitudinea întreprinderilor sale, a stat în calea unor concluzii finale sau poate Eliade s-a gândit că odată enunţate ar fi definitive şi cunoscând trend-ul cultural în flux s-a temut că va “compromite” întreaga sa operă.
Oricum, perspectiva sa hermeneutică rămâne ca una din alternativele serioase la critica deconstructivă, la toate formele de reducţionism. Vorbind despre piatra din vârful unghiului, e poate bine să ne amintim de parabola biblică până la capăt: ea zace în praful drumului, aparent fără niciun rost în absenţa arhitectului. Templul nu poate fi încheiat fără ea, iar cei ce ridică templul nu o văd, căci logica ei ţine de modelul celest al templului.
La întrebarea lui Einstein “Este cosmosul un loc prietenos?” Eliade răspunde: da, este, căci omul primitiv a trăit integral în cosmos, în care a găsit peste tot prezenţa divină. Eliade dă acest răspuns de pe poziţia omului de ştiinţă, arătând că acest fapt nu este local, că el se regăseşte în atitudinea generală a omului primitiv, a omului societăţilor tradiţionale. Că nu teama este cea care-l face să considere universul viu, ci faptul că acest univers rezonează la prezenţa divină şi ia parte la legăturile omului cu divinul. Apologia adusă de Mircea Eliade atitudinii arhaice nu este un îndemn la întoarcerea în acele zone de conştiinţă şi atitudine, ci la revalorizarea acelor atitudini şi ontologii.
Preocupându-se încă odată de înţelegerea omului arhaic, omul de astăzi are posibilitatea de a-şi revaloriza şi reconsidera poziţia sa actuală, alterările sale, câştigurile sale. Întorcându-se cu privirea spre zonele originilor, omul acestui sfârşit de mileniu va putea reconsidera atitudinile sale generate de o viziune evoluţionistă lipsită de nuanţe, în care omul primitiv este considerat în general ca fiind atât de aproape de animalitate încât actele sale nu pot fi considerate altfel decât prin prisma instinctelor primare. Se ştie foarte bine că atitudinea modernă a omului a generat situaţia planetară actuală: iminenţa unui dezastru ecologic ireparabil ale cărui semne se văd în teribilele tulburări de ecosistem, în greu de imaginatele consecinţe ale împărţirii lumii în zone de supra abundenţă şi zone de teribilă sărăcie şi mizerie. Acestea sunt preţuri de loc mici pentru câştigul de a se fi ajuns la omul considerat şi existând ca individualitate, ivit în renaştere şi ajuns la plinătate în timpurile moderne.
Omul modern nu este un punct în evoluţia omului de care trebuie sau se poate fugi, ci este o poziţie care trebuie recâştigată, o poziţie de pe care omul are posibilitatea de a-şi reconsidera existenţa. Evoluţia sa pe dimensiunea culturală îi dă acum posibilitatea de a reconsidera întreagul său parcurs cunoscut sau presupus, de a recompune din pluralitatea de imagini asupra trecutului o imagine nouă, multidimensională, bogată şi misteriosă, mereu deschisă înţelegerii, dezvăluind astfel perspectiva plurală care i se oferă sau pe care şi-o oferă în viitor. Dacă bogăţia exterioară pe care în mai mică sau mai mare măsură o are nu va fi simetrizată de o bogăţie exterioară, omul va deveni ceea ce Marshall McLuhan prevestea: organul de reproducere al maşinii, ipostază de care omul dezontologizat de astăzi este tentat. Aceasta este echivalent cu pierderea libertăţii, cu pierderea a chiar statutului de care astăzi omul se mândreşte: acela de fiinţă liberă şi conştientă. Astfel, pe om îl paşte o cădere în timp, intrarea într-un nou ev mediu: un ev mediu digitalizat.
Este deci inevitabil în opinia noastră a considera că opera lui Mircea Eliade este de actualitate, şi este de presupus că ar trebui să ne reîntoarcem la ea mereu aşa cum ne întoarcem la toate marile opere şi texte chiar dacă noi sau el nu am fi români. Existenţa lui în peisajul cultural al lumii nu este o scuză pentru lipsa de operă sau atitudine. Personalităţi de acest gen nu sunt pentru noi garanţii ale apartenenţei la un cerc select şi excepţional la care ne calificăm imediat prin a fi români, ci este o invitaţie, o provocare la a fi excepţionali şi nu doar individuali, iar prin aceasta nu numai să se sporească valoarea unui neam, ci valoarea însăşi a omului, fiinţă despre care în textele sfinte ni se spune că este invidiată de chiar îngerii.
Articolul a fost scris în 1999.
“We are forced to accept, however, that our relationship to the real is one of belief rather than one of certain knowledge.” - Mythologies du XXe siecle, Daniel Dubuisson
Virgil Untilă
Kitchener, Canada
Untilă Virgil, scriitor şi publicist canadian de origine română. Încercând să aflăm câteva date despre viaţa şi activitatea Domniei Sale, acesta ne-a trimis câteva rânduri, sub titlul “pseudobiografie”, în care se descrie într-un mod foarte original şi plastic: “Mi s-a solicitat o autobiografie, iar cei care mă cunosc ştiu că nu este nimic mai străin de mine decât pozele şi biografiile despre sine/mine. Vă asigur că nu sunt vre-un fost. Cred că ceea ce merită ştiut este că am condus revista de cultură “Voci” (revistă de care sunt absolut mândru, a cărei apariţii grafice - atât pe internet cât şi în formă tipărită - se datorează lui Nedi Gavriliu). În rest, ultimii ani i-am petrecut luptănd cu o afecţiune cardiacă. Poate că ceea ce aş mai putea spune este că am cincizeci şi unu de ani...”

top

SCENA ŞI CULISELE
LUMEA POVEŞTILOR LA TEATRUL “ION CREANGĂ”
4 premiere de succes, 2 premii internaţionale, numeroase ateliere de teatru şi conferinţe despre educaţia timpurie, un concurs de dramaturgie pentru copii şi cel mai important festival internaţional de teatru pentru copii din România - aşa ar putea suna un sumar bilanţ al activităţii Teatrului Ion Creangă, pentru stagiunea care tocmai s-a încheiat.
Teatrul Ion Creangă a închis stagiunea 2008- 2009, la malul mării, cu avanpremiera celui mai nou spectacol pentru copii - Un lup, o capră şi trei iezi, de Monica Patriciu, versiune scenică de Cornel Todea şi Păstorel Ionescu, scenografia Viaceslav Vutcariov, spectacol reprezentat în cadrul programului Jupiter - Paradisul Copiilor, pe 27 iunie.
Pentru Teatrul Ion Creangă, aceasta a fost o stagiune încărcată de evenimente şi întâmplări teatrale de poveste, care a debutat cu cea de-a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii “100, 1000, 1000.000 de poveşti”, desfăşurat între 4-11 octombrie 2008, ediţie la care au participat cele mai reuşite producţii teatrale pentru copii, din ţări precum: Coreea, Marea Britanie, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Republica Moldova şi, bineînţeles, România. Timp de o săptămână, micii spectatori au fost invitaţi la expoziţii de fotografie, ateliere de creaţie şi spectacole prestigioase, desfăşurate în spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, festivitatea de închidere fiind un adevărat Carnaval al personajelor.
Unul dintre spectacolele prezentate, în avanpremieră, în Festival - Când jucăriile spun pa!, de Sânziana Popescu, regia Attila Vizauer, scenografia Viaceslav Vutcariov -, este cel care a deschis, în luna noiembrie, seria premierelor de la Ion Creangă.
În martie 2009, la Bologna, în cadrul celei de-a V-a ediţii a Festivalului de teatru pentru copilăria timpurie (0-6 ani) Visioni di futuro, visioni di teatro..., a avut premiera spectacolul Seminţe-Semi, spectacol creat de Valeria Frabetti. Acesta a fost realizat de Teatrul Ion Creangă în parteneriat cu La Baracca - Testoni Ragazzi, companie teatrală din Bologna, Italia şi este inclus în programul Educaţia Timpurie. Teatru pentru 0-3 ani. Premiera naţională cu Seminţe-Semi a avut loc în luna aprilie, la Sala Mare a Teatrului Ion Creangă, din Piaţa Amzei.
Tot în luna aprilie, copiii au asistat şi la prima reprezentaţie a spectacolului Povestea copilului care a salvat poveştile, de Ştefan Mitroi, în regia lui Constantin Dicu. Piesa scrisă de Ştefan Mitroi şi care propune o parabolă a unei împărăţii în care totul este răsturnat a câştigat Concursul de dramaturgie pentru copii “100, 1.000, 1.000.000 de poveşti”, ediţia a II-a, 2008.
Chiar de Ziua lor, pe 1 iunie, cei mai mici dintre spectatori au fost sărbătoriţi printr-un nou spectacol al Teatrului Ion Creangă, din programul Educaţia Timpurie - Pantoful, realizat de Cliodhna Nooan şi Corina Chiran, iar pe 27 iunie, în staţiunea Jupiter, a fost prezentată viitoarea premieră a toamnei - Un lup, o capră şi trei iezi, de Monica Patriciu, versiunea scenică de Cornel Todea şi Păstorel Ionescu, scenografia Viaceslav Vutcariov.
În afară de Visioni di futuro, visioni di teatro..., desfăşurat la Bologna, Teatrul Ion Creangă a participat, în stagiunea 2008-2009, la prestigioase Festivaluri Internaţionale dedicate teatrului pentru copii:
- Octombrie 2008 - EPIFEST - International Epicentre Theatre Festival for Children and Young People, din Cakovec, Croaţia, festival la care a fost prezentat spectacolul Sămânţa Vrăjită (Scenariul Mihai Manolescu, după o idee de Maria Manolescu);
- Aprilie 2009- Spectacolul Pinocchio (regia Cornel Todea) a participat la Naj, Naj, Naj - Festival Internaţional de Teatru pentru Copii, desfăşurat în Zagreb, Croaţia. Actriţa Ani Creţu, interpreta rolului titular din Pinocchio a fost laureata premiului pentru cea mai bună actriţă în rol principal.
- Mai 2009- Spectacolul Pinocchio (regia Cornel Todea) a câştigat Marele premiu pentru Cel Mai Bun Spectacol în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii Magic Curtain, desfăşurat la Targovishte, Bulgaria.
Dezvoltarea şi cultivarea relaţiei cu spectatorii de toate vârstele a reprezentat, şi în această stagiune, una dintre priorităţile Teatrului Ion Creangă, fiind organizate, în acest sens, sesiuni de face-painting în aer liber, spectacole interactive (Melc, melc, codobelc, Două veşti şi trei poveşti, Pălăria cu surprize etc.), concursuri, lectură de poveşti, o importantă conferinţă naţională (Perspectivele educaţiei timpurii din România în context european - aprilie, dedicată programelor educaţionale şi cu profil artistic pentru copii de la 0 la 6 ani ), dar şi numeroase workshopuri axate pe modalităţile de utilizare a tehnicilor teatrale în relaţiile interpersonale - în şcoală, în cercul de prieteni, dar, mai ales, în familie:
- Practici teatrale pentru şcoală (atelier de lucru, coordonat, în luna octombrie, de Hugues Delaby, profesor la Universitatea Artois, Departamentul Artele Spectacolului, din Arras, Franţa),
- Tehnici regizorale în teatrul pentru copii de 0-6 ani (Workshop coordonat, în luna noiembrie, 2008, de regizoarele: Barbara Kolling (Helios Theater - Germania), Charlotte Fallon (Theatre de La Guimbarde - Belgia), Valeria Frabetti (La Baracca Testoni Ragazzi Theatre - Italia),
- Oglinda şi Fii copilul copilului tău (ateliere de stimulare a inteligenţei emoţionale a copiilor, coordonate, în luna ianuarie, de actriţa Daniela Minoiu),
- Facem teatru!/Acting up (atelier de teatru în limba engleză, pentru copii, coordonat de actriţa Cliodhna Noonan, ajuns în februarie 2009 la cea de-a doua ediţie),
- Fii prietenul copilului tău! (curs pentru părinţi, coordonat, în luna iunie, de Bogdan Lucaciu - expert formare părinţi).
De asemenea, Concursul de dramaturgie pentru copii, coordonat de Ioan Gârmacea, a ajuns, în această stagiune, la cea de-a treia ediţie. Piesa câştigătoare (stabilită, prin consens, de către membrii juriului) urmeză să fie inclusă de Teatrul Ion Creangă în repertoriul stagiunii 2009-2010 şi, alături de încă două texte dramatice înscrise în concurs, va fi publicată într-un volum de teatru pentru copii, volum ce va fi lansat în cadrul celei de a cincea ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii, “100, 1000, un milion de poveşti” (3-10 octombrie 2009).
Mulţumim tuturor colaboratorilor, partenerilor şi prietenilor noştri, mai mici sau mai mari, şi vă aşteptăm să ne fiţi alături şi în noua stagiune, în lumea poveştilor pentru întreaga familie!
SURSA: O dare de seamă din partea conducerii Teatrului “Ion Creangă”

top

A ŞAPTEA ARTĂ
Trofeul “Anonimul” rămâne în România
Lungmetrajul “Cealaltă Irina”, de Andrei Gruzsniczki, a câştigat Trofeul “Anonimul” în urma votului publicului la Festivalul Internaţional de Film Independent “Anonimul”, care a avut loc la Sfântu-Gheorghe, în Delta Dunării.
Anul acesta, pentru prima oară, toate premiile au fost acordate exclusiv pe baza voturilor publicului. Potrivit organizatorilor, au votat aproximativ 370 de persoane.
Pelicula spune povestea lui Aurel (Andi Vasluianu) şi a Irinei Jianu (Simona Popescu), un cuplu care se stabileşte în Bucureşti, cu speranţa unei vieţi mai bune. Aurel se angajează ca bodyguard într-un mall, în timp ce Irina obţine un post într-o companie egipteană. Tânăra primeşte din partea companiei propunerea de a lucra la Cairo timp de trei luni, ofertă pe care nu o poate refuza, date fiind recompensele financiare promise. Când revine acasă, Irina este schimbată, mult mai veselă şi mai încrezătoare în viitor. După un timp, este chemată din nou la Cairo. În ziua reîntoarcerii ei acasă, Aurel primeşte un telefon din partea consulului român din Cairo, care îl informează că soţia lui s-a sinucis. Informaţiile confuze pe care le primeşte îl fac pe Aurel să creadă că nu e vorba despre o sinucidere şi porneşte în căutarea adevărului.
“Cealaltă Irina” va avea premiera în cinematografele româneşti pe 13 noiembrie. Trofeul “Anonimul” este în valoare de 3.000 de dolari. Directoarea festivalului, Miruna Berescu, a declarat pentru Mediafax că, în ultimele ore de vot, filmul din Kazahstan “Tulpan” şi “Cealaltă Irina” aveau rezultate apropiate.
Tot un român a luat şi premiul pentru scurtmetraj
Premiul pentru scurtmetraj, în valoare de 1.000 de dolari, a revenit filmului “Nunta lui Oli”, de Tudor Jurgiu. Premiul “Ovidiu Bose Pastina” (tot în valoare de 1.000 de dolari) a fost acordat peliculei “Utanc/ Shame” (Turcia) de Hasan Gunduz. Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj de animaţie (în valoare de 1.000 de dolari) a revenit peliculei “Post!”, din Germania.
Retrospectiva “Anonimul” la MTR
O retrospectivă a Festivalului de film “Anonimul”, cu filme precum “8”, de Gus Van Sant şi alţi şapte regizori, “Stella”, de Sylvie Verheyde, şi “Treeless Mountain”, de So-Yong Kim, va fi prezentată la Noul Cinematograf al Ţăranului Român. Lungmetrajul “8”, regizat de Gus Van Sant, Wim Wenders, Gael Garcia Bernal, Gaspar Noe, Jane Campion, Jan Kounen, Mira Nair şi Abderrahmane Sissako a fost prezentat deja, de asemenea având loc şi proiecţia lungmetrajului “Stella”, în regia lui Sylvie Verheyde.
Sursa: România liberă

top

ARTE VIZUALE
“Lumea lui Caragiale” aşteaptă avizul de mediu
de Manuela Golea
“Pe 20 septembrie, când Bucureştiul aniversează 550 de ani de atestare documentară, ar putea fi dezvelită lucrarea de sculptură dedicată operei lui Caragiale”. După şapte ani necesari pentru obţinerea tuturor avizelor, grupul statuar “Lumea lui Caragiale”, realizat de Ioan Bolborea, este gata să fie amplasat în faţa Teatrului Naţional din Bucuresti. Amplasarea statuii nu se poate face însă din cauza că în dosarul lucrării, la fel de voluminos ca al unei case, nu este semnat încă avizul de mediu. Monumentele din Bucureşti sunt puţine faţă de cele din alte capitale ale lumii, dar la noi majoritatea sunt dizgraţioase şi nu spun nimic publicului. În ultimii ani, orice monument nou a fost amplasat cu proteste sau cel puţin cu un scandal. De notorietate rămâne “Ţeapa lui Ghilduş” - cum este supranumit ansamblul din Piaţa Revoluţiei dedicat martirilor Revoluţiei -, contestat deopotrivă de specialişti, cât şi de public.
Cel mai aşteptat monument din Bucureşti este lucrarea din bronz a sculptorului Ioan Bolborea, proiectul câştigător în urmă cu şapte ani al unui concurs organizat de Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC) cu prilejul Anului Caragiale şi dedicat operei lui Caragiale. Nu numai că era vorba despre cel mai important dramaturg al românilor, dar era vorba şi despre Teatrul Naţional care îi poartă numele, iar opera lui ofertantă a fost o sursă inepuizabilă pentru sculptor. MCC preciza că este un proiect “destinat înfrumuseţării Capitalei”.
Proiectul iniţial “Căruţa cu paiaţe” a fost refăcut
“Grupul statuar probabil că se va numi “Lumea lui Caragiale”, încă nu sunt decis, asta, şi pentru că am fost nevoit să refac proiectul câştigător”, ne-a declarat Ioan Bolborea, care iniţial îşi numise lucrarea “Căruţa cu paiaţe”. Ansamblul este gata de câteva luni. Cele peste 60 miliarde de lei vechi, bani pentru lucrare şi pentru drepturile de autor, au fost încasate de mult, nu mai trebuie decât amplasată lucrarea.
Aici începe sarabanda. Orice lucrare monumentală are nevoie de autorizaţii de amplasare, avize de la toate instituţiile publice care au tangenţă cu spaţiul public, planuri de urbanism aprobate şi “comiţii peste comiţii”, mai ceva decât în cazul ridicării unei case, de pildă. Ceva despre care i-ar fi plăcut, probabil, să scrie şi lui Caragiale însuşi. Însă de semnarea acestor acte şi avize nu se ocupă nici cei care au organizat concursul, nici beneficiarul, cel care şi-a dorit această lucrare, respectiv Primăria Capitalei, dar nici Primăria Sectorului 1, spaţiul aparţinându-i de drept acestei administraţii. Ci autorul ei. Adică artistul a început din aproape în aproape să înveţe legislaţia, să construiască dosarul, să apeleze la cunoştinţe, să stea la cozi, să explice importanţa lucrării pentru oraş şi, când are timp, să mai treacă şi pe la turnătorie.
Şapte ani pentru obţinerea avizelor
Timpul trece, banii se devalorizează, lucrarea stă în atelier. Au apărut protestele: că e prea scumpă, ca e prea grea, că Teatrul Naţional nu are nevoie de aşa ceva, că se mută în altă parte, că nu o să placă şi câte şi mai câte. Primarii se schimbă, lucrarea e tot în atelier. Se cer avize ce par absurde, dar se obţin: de la pompieri, de la Electrica sau gaze, iar personajele lui Caragiale stau cuminţi, în atelierul artistului. Ioan Bolborea aleargă, se asociază cu un arhitect, Dinu Cividino, care mai preia ştafeta, ajutându-l. Expertize tehnice, audienţe peste audienţe şi, în fine, după şapte ani se întrevede o speranţă: mai e nevoie doar de certificatul de mediu pentru a încheia dosarul pentru Planul Urbanistic Zonal (PUZ). De ce de aviz de mediu? Pentru că în planul zonei este cuprins spaţiul verde din faţa TNB, situat deasupra parcajului hotelului din apropiere. “Acel spaţiu verde este unul artificial. Nu are mai mult de 60 de cm grosime”, ne explică arhitectul Dinu Cividino. “Lucrarea este concepută în aşa fel încât personajele ei să aibă sub picioare un spaţiu verde, un covor de iarbă care se aşază peste betonul care va susţine ansamblul monumental”, ne spune şi Ioan Bolborea.
Odată obţinut avizul, dosarul poate fi înaintat pentru obţinerea PUZ, privind “amplasarea temporară a unui for public dedicat operei lui Caragiale”, în vederea consultării opiniei publice cu privire la lucrare. Acest lucru va permite şi remodelarea spaţiului, în cazul în care este nevoie de acest lucru. Potrivit artistului, Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei, l-a încurajat şi şi-a exprimat dorinţa ca în acest an, pe 20 septembrie, să dezvelească grupul statuar. Pe 20 septembrie se împlinesc 550 de ani de la prima atestare documentară emisă de domnitorul Vlad Ţepeş. Însă pentru asta ar trebui ca dosarul să fie finalizat cel târziu pe 15 iunie, pentru că necesită timp turnarea betonului în spaţiul dedicat amplasării, precum şi transportarea lucrărilor. Ele cântăresc în total 19 tone şi au o înălţime cuprinsă între 4,5 şi 6 metri.

top

LUMEA MUZICII
ELEGIE PENTRU O GUTUIE...
IN MEMORIAM TATIANA STEPA
de Magdalena Albu
Vine o vreme, o singură dată în răstimpul unei vieţi, când sufletul este copleşit, în toată măreţia lui astrală, de definiţia literară a unui singur cuvânt: ETERNITATE... Pentru că, privindu-ne ochii în oglinda necuvântătoare a apei, trebuie să avem curajul de a recunoaşte că VIAŢA, înaintea tuturor metaforelor în care este aşezată, e o Taină, iar Taina nu e altceva decât miezul unui vers, care participă la sporirea muzicii sale interioare prin tăcerea sa în faţa Creaţiei Universului, o tăcere superioară asemuită bătăilor uşoare de aripă a îngerilor Luminii...
Aş căuta definiţia cea mai profundă a cuvântului “VIAŢĂ” în Lacrimă. Dar nu în oricare lacrimă. Doar în aceea a Christos-ului ucis pe Cruce în numele neiubirii. Şi aş suferi împreună cu El pentru rămăşiţa de poveste dintre un mereu aproape concret, real, viu şi un mereu departe abstract şi plin de necunoscut, care se confundă un timp până la identificare şi se aştern ambii, apoi, cu trupurile devenite cenuşă stinsă, în faţa dumnezeirii într-un timp fără graniţe precise şi fără substanţă, unde acest parcurs al omului se va fi scoborât, deja, încet, în eternitatea, a cărui răsărit veşnic şi sacral L-a născut pe Dumnezeu-Fiul prin vrerea lui Dumnezeu-Tatăl. Să ne închinăm, aşadar, acestui răsărit plenar al nădejdii, cu toate limitele şi nelimitele fiinţei noastre de pământ şi de apă la un loc şi să considerăm că sacrificiul de sine în numele suprem al iubirii este cel în faţa căruia se închină şi Fiul dumnezeiesc, cu toată răstignirea Sa orânduită, în strigătul ultim al deznădejdii: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?!...”.
Despre TATIANA STEPA ar trebui să se glăsuiască ACUM în cea mai necuvântătoare limbă a pământului - limba copacilor cu crengile bătând obrazul copiilor săraci şi graiul iubirii unor inimi crescute la focul sfâşietor al durerilor amare. Prin muzică, TATIANA STEPA şi-a adâncit povestea trecerii sale pământeşti prin sacralitatea singulară a versului şi a spart în mii de bucăţi oglinda iernii unor suflete, care uită, secundă de secundă, că, într-o zi, neştiută de nimeni, pădurea cu braţele întinse spre cer îşi va pierde definitiv puterea de a privi în ochi Lumina şi va deveni, nimic altceva, decât scrum şi uitare...
Astăzi, să stăm o clipă şi să ne întrebăm sufletul, dacă mai poate sui. Dinspre întuneric şi prăpastie către Lumină, bineînţeles. Să ne gândim că ţipătul VIEŢII pentru TATIANA STEPA a fost sfâşiat vremelnic şi pentru totdeauna de ghearele morţii hulpave de duh sfânt şi de orice. Strigătul nostru interior e unul de lebădă mută către o lume ancestral surdă, către un Univers care îi deschide acum porţile şi o aşază acolo, unde vom locui, într-o anume clipă a acestei sfinte treceri, cu toţii, făcând-o să nu mai fie pentru noi, aşa cum a fost o bucată mult prea scurtă de timp, sprijinită cu coatele de geam la căpătâiul gutuilor copilăriei, care îngheţa orice putere a crivăţului hămesit din iarna ce părea nesfârşită...
Sufletul trăieşte în orice anotimp. Sufletul POEZIEI, s-a mai însingurat, iată, cu încă un anotimp... Să ne aducem aminte că, aidoma copacilor deloc veşnici, cu viaţa scrijelită în lutul crăpat de vreme al amintirii, lumea nu este decât Marele Poem nedescifrat, încă, al Creatorului său neştiut, care ţine în Taina Sa nepătrunsă închis unicul şi, de cele mai multe ori, prea tristul nostru destin pamântesc...
Tatiana STEPA (21 apr. 1963 - 07 aug. 2009), celebră cântăreaţă română de folk, originară din Lupeni, judeţul Hunedoara. S-a lansat în septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, la Cenaclul Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, cu cântecul intitulat “Şi-am să-mi fac o doină”. A fost componentă permanentă a Cenaclului până la interzicerea acesuia (şi a cântăreţei deasemenea) în anul 1985. Dupâ această dată a lucrat timp de 10 ani în mina Lupeni, apoi, ca tehnoredactor de carte, la Bucureşti. După revoluţie a început din nou să aibă apariţii pe scenă şi la televiziune. În 1992, la reluarea Cenaclului Flacăra sub titlul “Totuşi iubirea” a devenit din nou membru activ al acestuia, participând la peste 2.000 de spectacole. La un concert aniversar la Galaţi, ţinut pe un stadion, a avut o audienţă maximă de peste 50.000 de spectatori. Din anul 1996 şi până în 2009, cântăreţa a susţinut nenumărate spectacole pe majoritatea scenelor marilor oraşe din România, Bulgaria, Franţa, Germania, Italia şi Republica Moldova. A compus muzică atât pe versuri proprii, cât şi pe ale unor poeţi din literatura universală şi română precum: Adrian Păunescu, Elena Farago, Lucian Blaga, Federico García Lorca, Serghei Esenin...
Discografie: două albume şi un dublu album (“Copaci fără pădure”, CD aniversar lansat cu ocazia împlinirii a 25 de ani de carieră). A participat şi la realizarea mai multor albume comune de muzică folk. A participat frecvent la evenimente majore de muzică folk, printre care festivalul Om Bun, Folk You, Sighişioara şi Folkfest. A fost foarte iubită de public. (GR)
Câştigătorii Cerbului de Aur, ediţia 2009
Juriul a decis câştigătorii celei de-a XVII-a ediţii a Concursului Cerbul de Aur. Marele premiu a fost câştigat de Antonino din Italia, fiindu-i înmânat de Paula Seling. Cerbul de Argint a fost înmânat formaţiei The Marker din România de Michael Lally, preşedinte al CIRCOM. Cerbul de Bronz a fost câştigat de Ovi din Norvegia, care a obţinut şi Premiul de Popularitate. Cele două premii i-au fost înmânate de Dumitru Moroşanu, cunoscut om de televiziune, şi Antero Paivalainen, muzician şi producător al Taurus Music. Glen Vella din Malta a obţinut premiul de specialitate al juriului, fiindu-i decernat de Ştefan Gheorghiu, preşedinte al CREDIDAM.
Valoarea premiilor acordate este: Cerbul de Aur - 10.000 de euro, Cerbul de Argint - 7.000 de euro, Cerbul de Bronz - 5.000 de euro, premiul de popularitate - 3.000 de euro şi premiul de specialitate al juriului - 3.000 de euro.
Pe scena Cerbului de Aur a fost distins cu premiul de excelenţă pentru întreaga activitate marele chitarist Steve Vai. Premiul i-a fost înmânat de Dida Drăgan, preşedinte al juriului.
Câştigătorii festivalului Cerbul de Aur au fost anunţaţi în cadrul Galei Laureaţilor din seara zilei de 6 septembrie după un recital de excepţie al Loredanei.
Seara a continuat cu recitalurile Steve Vai şi Tiziano Ferro.
Mai multe informaţii şi fotografii cu câştigătorii concursului Cerbul de Aur se găsesc pe site-ul Festivalului Cerbul de Aur - http://www2.tvr.ro/cerbuldeaur.
P.S.: Se pare că până la urmă şi muzica creştină a început să fie apreciată.

top