HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORŢI
CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND
ŞI CELOR DIN MORMÂNTURI
VIAŢĂ DĂRUINDU – LE!
Cu prilejul Sfintelor Paşti al creştinilor din ţară şi de pretutindeni, urăm cititorilor noştri, indiferent de religia sau ritul lor, o primăvară senină, în lumina învierii şi a renaşterii generale a naturii şi a fiinţei
La Mulţi Ani!
Redacţia Suplimentului Cultural

SPECTACOL DE POEZIE LA PAŞTI
(tema pascală în lirica poeţilor noştri clasici)

De Paşti
Tudor Arghezi
La toate lucarnele si balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Si-au aprins pe scări
Candele si lumânări.
Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velniţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasma subţire.
Şi din toate ferestrele odată,
Mii si sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

În ziua de Paşti
Elena Farago
Toţi copiii azi se îmbracă
Cu ce au ei mai frumos
Şi părinţii lor le cântă
Învierea lui Christos.
Şi la masă ciocnesc astăzi
Toţi copiii cei cuminţi,
Ouă roşii si pestriţe,
Cu iubiţii lor părinţi.
Toţi copiii azi sânt darnici
Căci ei ştiu că lui Christos,
Îi sânt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.
Şi copiii buni la suflet,
Azi cu bucurie dau,
Cozonaci si ouă roşii
La copiii care n-au.

Christos a înviat
Alexandru Vlahuţă
I
Şi-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Şi-un duşman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazaret!
El n-a venit să răzvrătească
Nu vrea peirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colindă lumea
Şi mulţi hulesc în urma lui.
Şi mulţi cu pietre îl alungă
Şi râd de el ca de-un smintit:
Iisus zâmbeşte tuturora
Atotputernic şi smerit!
El orbilor le dă lumina,
Şi muţilor le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întăreşte,
Pe morţi îi scoală din mormânt.
Şi tuturor de o potrivă.
Împarte darul lui ceresc
Şi celor care cred într-însul,
Şi celor ce-l batjocoresc.
Urască-l cei fără de lege…
Ce-i pasă lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Şi înfrăţirea tuturor.
Din toată lumea asupriţii
În jurul lui s-au grămădit
Şi-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amuţit:
“Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertaţi pe cei ce vă lovesc,
Iubiţi pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmăşie se pornesc”…
II
Cât bine, câtă fericire,
Şi câtă dragoste-ai adus!
Şi oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari te-au pus.
Au râs şi te-au scuipat în faţă
Din spini cunună ţi-au făcut,
Şi în deşarta lor trufie
Stăpâni deasuprã-ţi s-au crezut…
Aduceţi piatra cea mai mare
Mormântul să-i acoperiţi
Chemaţi sutaşii cei mai ageri,
Şi străji de noapte rânduiţi…
III
S-au veselit necredincioşii
C-au pus luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de la Calvar,
Şi valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate şi iubire
Şi pace-n neamul omenesc.
Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere
Sculaţi… Christos a Înviat!

La Paşti
George Topârceanu
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înroşite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă…
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă…
- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
As fi scos un pui albastru…
- Şi eu unul violet…
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…

top

ISTORIA LA ZI
Anul Bibliei.
Apocalipsa, now
Biblia lui Şerban Cantacuzino/ Biblia de la Bucureşti, sau, în fine, Biblia de la 1688, apărea, practic, înaintea semnării actului oficial de înfiinţare a SUA, prin Declaraţia de independenţă, redactată de Thomas Jefferson, la 4 iulie 1776 . Pentru noi românii era un moment de fixare a minţii, am zice azi, în marea cultură a creştinismului, neîngrădit de Schismă, căci sufletul nostru de obşte fusese, cum s-a spus de atâtea ori, „creştin din totdeauna”. Strânşi în coastă însă de marea aglomerare musulmană a Semilunei, făcând, deci, în faţa turcilor „dansul pe jăratic” al formalei supuneri, „experimentul protofanariot” a surprins ţările româneşti între replicile memorabile ale unor boieri luminaţi şi luptele politice intestine, dintre partidele boiereşti ale „ţărişoarelor”, care de fapt aceste lupte şi gâlcevi „dictau” numirea domnilor; aşa încât, se pare că din totdeauna noi români am fost mai buni „la externe” decât la treburile din interior. În urma ocupării de turci a cetăţii poloneze Cameniţa, 1672, cronicarul Miron Costin, ca trimis al domnului Moldovei în tabăra otomană, când fu acolo, întrebat dacă moldovenii se bucură de noua cucerire a lui Ahmed paşa, abilul cronicar a dat cunoscutul răspuns: „Suntem noi moldovenii bucuroşi să se lăţească oricât împărăţia, numai peste ţărişoara noastră nu”; însă domnul moldovean ce-l trimisese mai mult ca iscoadă în tabăra otomană, Ştefan Petriceicu, „defectând” la Hotin , în timpul aceleiaşi campanii, fu iute înlocuit de „greoiul soldat” cvasi-analfabet Constantin Cantemir, pre care mulţi îl primiră ca fiind naiv şi lesne de manevrat, însă el îşi va dovedi fidelitatea în faţa Porţii, necruţând chiar pe trimisul lui Petriceicu, poruncind deci execuţia lui Miron Costin „ziua-nămiazi”, în târg la Roman, pe apa Siretului… Locul păstrează peste ani amintirea odiosului asasinat, comemorativ, prin amplasarea unui bust al cronicarului, rămas de legendă, şi totuşi, prin opera sa un spirit luminat, care, oriunde, altfel s-ar fi dezvoltat, şi altă soartă ar fi avut. Nici în Ţara Românească treburile politiceşti nu au stat altfel, luptele între cele două partide boiereşti, Bălenii şi Cantacuzinii, neprinzând cel puţin un ceas de răgaz…Dimitrie Cantemir, fiul bătrânului Constantin, lichidatorul lui Miron Costin, va prezenta lucrurile, astfel: „Poarta otomană , văzând că domnul Moldovei a trecut la duşmani chiar în focul luptei şi că începutul înfrângerii s-a tras de la moldovenii şi muntenii trădători, socoate că este mai chibzuit ca pe viitor să nu mai numească niciodată domn pe un moldovean, ci pe un grec care să-şi aibă casa şi neamurile la Ţarigrad şi pe lângă aceasta să fie neştiutor în ale războiului”. (apud. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român…) Şi totuşi „experimentul protofanariot” nu ţinu prea mult… Astfel încât, omologul lui Constantin Cantemir din Moldova, fu în curând în Ţara Românească, Şerban Cantacuzino (1678-1688), la fel de autoritar, „lovind nemilos în partida adversă a Bălenilor (arestări, torturi, execuţii)…” dar cel puţin lăsându-şi dulcea zăbavă de a lansa începutul unei ere culturale, şi-al unui stil de artă în Ţara Românească, mai întâi prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti, 1688, terminată de nepotul său Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ce-i urmă la tron, căci moartea îl prinse pe Şerban, cum s-ar zice-n vremurile de azi, „cu cartea în şpalt”… Chiar de aceea Cartea păstrează însemnele izvoditorului Domn: Biblia… adeca Dumnezeieasca scriptură;… care sau tălmăcit despre limba elinească spre înţălegerea limbii rumâneşti/ cu porunca Prea bunului creştin, şi luminătorului domn IOAN ŞERBAN CANTACUZINO BASARAB VOIEVOD; şi cu îndemânarea domnului CONSTANDIN BRANCOVEANU marele logofăt…- Tipăritu-sau ântâiu,- la Bucuresci, în scaunul mitropililtan, 1688/, 929 pa. „ „Şi pentru cea de obşte priinţă s-au dăruit neamului rumânesc// la anul de la facerea lumii 7197//însă de la spăsenia lumii 1688, în luna lui noiemvri în 10 zile”.
Cartea Cărţilor prima oară întreagă pe româneşte cuprinde şi o predoslavie, o închinare, „Stihuri, 8, asupra stemei prealuminatului şi înălţatului domn // Ioan Şărban C. B. voievod // Soarele, luna, gripsorul şi corbul împreună, // Încă şi spata cu buzduganul spre laudă să adună; // Şi acêstea, doamne-ţ împletesc stemă înfrumuseţată, // În loc de părinţi, soarele şi luna ţi să arată. // Luminătoriu născîndu-te neamului şi moşiei, // Preavrêdnic stăpînitoriu ţărîi şi politiei, // Iară corbul care au hrănit pre cel flămînd Ilie, // Aduce-ţi, doamne, cu crucea putêre şi tărie. // Întinde-te ca gripsorul, spre toate stăpînêşte // Spre cei văzuţi şi nevăzuţi cu mare biruinţă, // Precum rugăm pre Dumnezău cu multă umilinţă // Să te întărească minunat în domnie slăvită, // Cu pace şi cu linişte, cu viaţă norocită, // Şi întru al său dumnezăiescu lăcaş şi fericire // Să-ţ dea cerescul împărat parte de moştenire. // (Plecat robul măriei tale, // Radu logofăt) Stihuitorul de stemă e poate chiar Radu Greceanu, dintre ultimii „cronicari munteni”…Iată deci cum se leagă-n istorie lucrurile…
…În timp ce America departe, peste mări şi ţări, chiar atunci stătea să se nască…erau ceea ce putem numi „chinurile facerii” „Lumii Noi” şi a unui nou model de Stat: simbolul şi pecetea celei de A CINCEA LUME ce azi se istoveşte sub ochii noştri, când schimbări dramatice anunţă, din şirul noilor apocalipse (gr. revelaţii) cea de A ŞASEA LUME „un cer şi un pământ nou” cum scria încă „Biblia lui Şerban” la Cărţile profeţilor şi în strania şi „înfricoşata” carte a Apocalisei Sfântului Ioan Teologul din Insula Patmos. Dar să nu anticipăm… Există ideea, devenită mitologie, inspirată de filmele americane Far West, a creierii Noii Lumi şi a noului Stat american cu Biblia într-o mână şi în cealaltă cu arma încărcată şi gata să tragă. Credinţa şi Justiţia. Fondul problemei e şi mai grav încă. Ceea ce, iniţial, se pornise din bătrânul continent european, cu aventura vasului Mayflower, debarcând pe ţărmul noului continent, în zorii noului veac 17, cei 102 pasageri, avea în curând să devină un fenomen eruptiv, o nouă şi virginală respiraţie biblică pe modelul Vechiului Testament, căci între anii 1607-1733, Anglia va înfiinţa pe coasta răsăriteană a Americii de Nord cele 13 colonii ale sale, din acel loc de acostare, numit fireşte Noua Anglie; un conglomerat de state la comandă regale, religioase, aventuriere: Virginia, Maryland, Pensylvania, ş.c.l., într-un veac şi ceva ele vor da naştere Revoluţiei americane, sfidând bătrâna şi prea sofisticata putere colonială de pe Vechiul Continent…Dar nu numai Anglia îşi vărsă pionierii, aventurierii, în Noua Lume; descălecară şi români din Transilvania, sau nu numai, dacă la unii din ei, în New England, în desagi fu văzută şi „Biblia lui Şerban”…
Azi poate părea simptomatic, dar primul preşedinte american, al noului stat federativ, pornit la drum cu 13 state (azi are 50), George Washington, se alegea potrivit Constituţiei din 1787 doi ani mai târziu, la 1789, cam tot atunci când Revoluţia Franceză decidea „prin voinţa poporului” nu doar înlăturarea regelui, dar şi decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi a soţiei sale, regina austriacă Maria Antoaneta. La Paris fu în curând votată Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, inspirându-se în multe puncte din Declaraţia americană… „Modelul american” se insinua încă de-atunci şi un veac mai târziu „democraţia americană” era temă curentă în noua politică planetară. America fusese creată de Dumnezeu mai ales în scopul de a perfecţiona un nou tip uman şi o civilizaţie bazată pe o nouă lectură a Bibliei, dezinhibată de spaimele Inchiziţiei sau şi de bogomilismul unor practici liturgice recurente…Părea a fi un sfârşit dar era mai ales un nou început.
După 520 de ani America prezidează de fapt la Bucureşti, în oraşul Bibliei lui Şerban, Summitul NATO, stabilind poate ultimele strategii ale unei lumi aflate în disoluţie, prin cumulul de crize, prin grava deteriorare interumană, prin sfidarea Bibliei chiar, de falşii profeţi sau , spus direct, de „profeţii mincinoşi” ai unei Noi Ere. Simetriile care se stabilesc, „sinergia faptelor”, sunt aiuritoare. Prima dată când ştiinţa ajunge la aceleaşi concluzii cu religia, când multe din anticipaţiile „noii ere” par decupate direct din Apocalipsa Sfântrului Ioan Teologul. Cuvântul Mântuitorului Hristos este mai viu ca oricând: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi. Ci în acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Şi stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului pe nori, cu putere multă şi slavă”. Circulă în aceste zile un aşa zis „raport al Pentagonului” combinat cu speculaţii despre „sfârşitul timpului”, al dispărutei civilizaţii precolumbiene: buni astronomi şi matematicieni mayaşii au stabilit , cu mult înaintea noastră, a „modernilor”, că timpul „se va sfârşi” la 21 octombrie 2012. Deja convenţia celor 24 de ore a scăzut la numai 16 ore iar noi simţim, din ce în ce mai dureros, „că timpul nu ne mai ajunge”… „Oamenii vor depăşi tehnologia, asa cum e cunoscută azi. Cea de-a 5-a Lume se sfârşeşte în 1987. A Sasea Lume începe în 2012. Deci, acum suntem între două Lumi. Acest timp este numit “Apocalipsa” sau “Revelatia”. Acest lucru înseamnă ca Adevarul ne va fi revelat, nicidecum “Sfârsitul Lumii”.
24,16,0
Deci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă acum 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încât la trecerea prin “Punctul Zero” 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sfidează orice putere de imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune!” Aceasta ar fi, foarte pe scurt, Marea Revelaţie; Apocalipsa, now. „Şi veţi cunoaşte adevărul iar adevărul vă va face liberi.”(Ioan 8, 32)
NOTA BENE: Cele „şase lumi” conţin, numerotate istoric, tot atâtea civilizaţii, care nu l-au făcut pe om, din păcate mai bun, deşi cunoaşterea a atins, mai ales în ultima sută de ani (: „şocul viitorului” al lui Alain Toffller), nebănuite culmi. Iată dar lumile care s-au succedat şi ne-au adus în situaţia de sinucigaşi cu cele mai performante arme şi unelte create de om: I. Civilizaţia precolumbiană; II. Persia şi Egiptul antic; III. Elenismul; IV. Imperiul Roman, supranumit şi „Imperiul Lumii”; V. Civilizaţia iudeo-creştină, ce ne conţine şi pe noi având ca vârf de lance Noua Lume a SUA; VI. CELE CE VOR URMA după Apocalipsa, now…

top

CLASICII NOŞTRI
Dosoftei, Macedonski, Arghezi -
Poezia psalmilor
Poezia românească a fost la origini religioasă. Versuri imnice cuprinde Cazania lui Varlaam, 1643, mitropolitul de la Moldova, vădind o înzestrare literară şi poeticească, ce aveau să marcheze, de fapt, cele mai de început opere ale istoriei noastre literare, cu un conţinut marcat religios. Urmă Dosoftei, cu a sa Psaltire pre versuri tocmită, 1673, considerat a fi primul poet  modern român, în accepţiunea de modernşperen; însă, asemenea lui Varlaam, Dosoftei, Dumitru Barila, pre numele lui de mirean, urmă o carieră bisericească, nu lipsită de întâmplări, cu cât mai multe cu atât mai vânturate, după cât îi fu harul de mare şi de puternic. Era la origine macedonean, deci, prin tradiţie, tenace, şi începu ca monah în 1649 la Pobrata; în 1658 era episcop de Huşi, trecând, cu acelaşi rang, în 1669, la Roman, pentru a deveni în 1671 mitropolit al Moldovei în Iaşi. Doi ani mai târziu va fi nevoit, însă, a lua calea pribegiei, în Polonia,  împreună cu domnul Petriceicu Vodă, şi, revenit în ţară, sub Dumitraşcu Cantacuzino, va fi închis la mănăstirea Sf. Sava din Iaşi; însă repede va intra în graţiile noului domn fiind reinstalat în scaunul de mitropolit, în care se va afla până la 1686, „la coborârea în Moldova a lui Sobieski”, care, în retragere, l-ar fi luat ostatic, dimpreună şi cu odoarele mitropolitane, şi, mai ales, cu moaştele sfântului Ioan, motiv pentru care, viitorul domn din „girueta” otomană, Constantin Cantemir, ar fi cerut de la Patriarhie „afurisenie împotriva tăinuitorului de odoare”. „La 13 Decembrie 1694 muri însă în mare lipsă şi scârbă ” va puncta G. Călinescu, în Istoria literaturii. Ion Neculce, ultimul cronicar moldovean, va lăsa lui Dosoftei, un portret pe măsură: „Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prost de felul lui; era neam de mazâl, prea învăţat; multe limbi ştia, eleneşte, latineşte, slovineşte şi alte. Adânc din cărţi ştia, şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe aceste vremi nu se află om ca acela”. Limba în care va fi traduce psalmii „curge mieroasă” : „De la întâiele versuri din Psaltire se simte o proaspătă undă psalmodică: Ferice de omul ce n-a merge,/ În sfatul celor fără de lege./Şi cu răii nu va sta-n cărare,/ Nici a şedea-n scaun de pierzare/ Ce voia lui va fi tot cu Domnul,/ Şi-n legea lui ş-a petrece somnul. Tălmăcirea este, de altfel, aşa de liberă, va adăuga G. Călinescu, pe care l-am citat mai sus, din Istoria sa, încât foarte adesea înfăţişează o variaţie lirică în jurul textului. Astfel, pentru „Cântaţi Domnului cu alăută, cu alăută şi glas de psalmi, cu trâmbiţe ferecate şi cu glas de trâmbiţe de corn”, traducătorul introducând instrumente autohtone (cobuz, surle, corn de bour) dă o strofă de o mare vibraţie simfonică: Cântaţi Domnului în strune,/ În cobuz de viersuri bune,/ Şi de ferecate surle; Viersul de psalomni să urle,/ Cu bucium de corn de bour, să răsune pănă-n nuor, găsind şi excelenta rimă surle-urle. Dosoftei are viziune şi încearcă originalul în sens coloristic: Moav şi Agar săhăidace,/ Gheval şi Amon gătează lance,/ Amalehiţii ferecă puşce,/ Filistinenii praştii s-arunce/ câteodată evocând realistic animalele grele ca în versurile unde e vorba de grădina pe care O scurmară vierii cei groşi de la luncă/ Şi zimbrii o pasc–n coarne-o aruncă…Antologia pe care G. Călinescu a propus-o în Marea sa Istorie rămâne un îndreptar la lectura Psaltirii pre versuri tocmită a lui Dosoftei. „Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sânte,/ Şi nu mă trece, ce-mi ia aminte!/ Că-mi feci rea voere pentru grea ură/ de sânt cu spaimă-n cugertătură…// Zis-am în mine: de-ar fi putinţă,/ De-aşi avea aripi de porumbiţă,/ C-aş zbura lesne, m-aş depărta-mă,/ La păduri dese, unde nu-i teamă…// La apa Vavilonului/ Jălind de ţara Domnului; Acolo şezum şi plânsem/ La voroavă ce ne strânsem./ Şi cu inima amară/ Prin Sion şi pentru ţară/ Aducându-ne aminte/ Plângeam cu lacrămi fierbinte,/ Şi bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate. Mai ales din ultimul psalm răzbate realismul lui Dosoftei, punându-se, cu propria-şi biografie,  în locul lui David, cel pribegit şi alungat din loc în loc, de gelozia regelui  Saul. Modelul e sensibil „întrecut”, ca expresie nouă, într-o limbă literară aproape virgină. Dosoftei va da rând, cum se spune, cu timpul, unui întreg şir de poeţi din literatura română, care se vor încerca să re-dea literar texte biblice…de la Psalmii regelui David la Cîntarea Cântărilor, atribuită regelui Solomon. Şi totuşi nimeni n-a fost parcă atât de autentic, în încercarea sa, ca mitropolitul-poet de la Moldova începuturilor noastre poeticeşti…
Cea mai evidentă trădare a modelului davidic, fără a putea invoca cel puţin cunoscutul „traduttore-traditore”, căci nu e cazul,  o va face Al Macedonski (1854-1920), autorul unor Psalmi moderni în continuarea volumului Excelsior, 1895, al Poemei rondelurilor şi-al neuitatelor sale Nopţi…Excelsior, şi-n continuare Psalmi moderni, sunt o eternă…” reîntoarcere salutară la izvoarele lirismului elementar de totdeauna”, cum avea să concluzioneze cel mai avizat exeget macedonskian, Adrian Marino, în Opera lui Al. Macedonski, Buc., 1967, p. 735-736. Mai exact poate criticul Vl. Streinu, în volumul: Ş. Cioculescui, Vl. Streinu şi Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne, I, Buc., 1944, p. 380, va da următoarea caracterizare generală a poetului Psalmilor moderni: „În această neobservare generală, poetul însă, din vârtejul necazurilor publicistico-biografice ridicându-se la posesia deplină a unei originalităţi substanţiale, dă asteniei eminesciene o splendidă replică de vitalism în poeme ca Excelsior, Perihelia, Noapte de mai, Primăvara, În arcane de pădure, Stepa, Pe balta clară etc. Astfel apare în 1895 volumul Excelsior, cu originalul său caracter imnic, cu explozii biologice şi efecte de lumină plutitoare.”
Nici unul din criticii lui Macedonski nu fac însă referinţă directă la Psalmi moderni…deşi, apariţia lor e un debut în literatura românească, înaintea Psalmilor arghezieni, care vor replanta modelul davidic ca specie lirică şi-n literatura română…Deschizătorul de drum a fost şi de data aceasta Macedonski, cel care, de altfel, îi va şi înlesni debutul poetului Tudor Arghezi la revista Linia dreaptă…
Psalmi moderni de Al. Macedonski sunt un ciclu de zece poezii numerotate cu cifre romane şi purtând astfel de  titluri: I OH, DOAMNE; II ŢĂRÂNĂ; III IERTARE; IV DUŞMANII; V ZBURAM; VI ERAM; IX N-AM ÎN CERURI; X M-AM UITAT. Adresarea la divinitatea supremă este directă şi-n mod „original” ne tânguitoare. Pornite dintr-o evidentă frustrare: „Oh, Doamne, rău m-ai urgisit,/ În soarta mea m-am împietrit:/ … Entuziasmul a murit,/ Şi a mea inimă a-ngheţat…/ Am fost un cântec care trece/ Şi sunt un cântec încetat.” Mania persecuţiei „din toate părţile” trece repede şi Macedonski redevine Macedonski, un maestru al ego-ului hipertrofiat: „Eram puternic împărat:/ Prin sufletească poezie/ Prin tinereţe, prin mândrie,/ Prin chip de înger întrupat/ Mi se-mplinea orice dorinţă,/ Era o lege-a mea voinţă;/ Râdeam de orice duşmănie…/Prin sufletească, poezie,/ Domneam de soartă neîncercat.// Eram puternic împărat.”
Astfel lansat ca  specie lirică de sine stătătoare şi în literatura românească, psalmul va cunoaşte adevărata sa consacrare, cu cei 17 Psalmi ai lui Tudor Arghezi (1880-1966); zece din ei publicaţi încă din cartea debutului său târziu, Cuvinte potrivite, 1927. Spre deosebire de Al. Macedonski, la Tudor Arghezi, psalmii provin dintr-o experienţă nemijlocită cu sacrul, poetul fiind la tinereţea sa, un timp călugăr la mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti,. ca ulterior, „să fugă de pe cruce”, dintr-o altfel de mănăstire, decât cea blând ortodoxă de acasă, din Elveţia, o mănăstire catolică poate, nu mai putem exact preciza, unde fusese trimis, de altfel, cu o bursă, prin protecţia înaltului ierarh Iosif Gheorghian, din Patriarhia Română, un fel de rudă a sa. Arghezi a mărturisit, în legătură cu călugăria sa, două lucruri: la Cernica, fiind întrebat, la un momnent dat, de un bătrân monah, ce căuta în mănăstire „domnişorul”, aşa de tânăr şi de delicat, ar fi răspuns: „Sunt aici ca să învăţ să scriu.” „Aoleu, domnişorule, nu ştii să scrii?!” „Ba da, însă vreau să învăţ să scriu mai pe dedesubt…” Şi despre părăsirea mănăstirii helvete, când iritat până la isterie de prostia fratelui stareţ, se ridică de la masa plină cu bucate din trapeză şi părăsi sala într-un hohot de râs, care nici afară, în plin soare şi libertate laică, nu-l părăsi multă vreme… N-a fost nici blasfemie şi cu atât mai puţin erezie; Arghezi a rămas pe veci marcat de relaţia sa cu Divinul; o mărturisesc Psalmii, care aduc cel mai aproape poezia de rugăciune, într-o descătuşare fără precedent, şi într-o lipsă de ipocrizie şi fariseism, care în mod sigur Mântuitorului i-ar fi (îi este) dragă. Fireşte că despre Psalmii arghezieni s-au spus deja câteva tone de enormităţi, mai ales în epoca „ateismului ştiinţific” din comunism, ei folosind la „sala de anatomie” a poeziei „prima disecţie” pentru criticii literari răspopiţi şi nu numai…Mai ales teribilul vers „Vreau să te pipăi şi să urlu: este!”, care a stârnit valuri cât casa şi a pus oceanul prostiei să urle a pustiu. Ia să vedem: PSALM: Te drămuiesc în zgomot şi tăcere/ Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.// Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.// Ca-n oglindirea unui drum de apă,/ Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;/ Te-ntrezării în stele, printre peşti,/ Ca taurul sălbatic când se-adapă.// Singuri, acum, în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” În acest document sufletesc al unui credincios fervent de altfel se află tot freamătul şi toată pasiunea omului „de pe cruce” părăsit o clipă: „O Eli, Eli, lama sabactami!”  Trofeul cel mai râvnit, „visul meu, din toate, cel frumos” , martorul tăcerii şi singurătăţii omeneşti, de-ar fi să se măsoare cu el, omul nu va voi să iasă biruitor, căci nu poate, omul fiind creaţie iar nu creator…Oh, năzuinţa de-a atinge perfecţiunea, fie şi pentru o clipă de rugăciune sau poezie… „Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!” - o declaraţie de dragoste disperată a celui părăsit pe cruce…
Psalmii arghezieni sunt o culme a poeziei ca rugăciune, poezie pură şi mistică pură, în mod egal şi exact,  irepetabili în experienţa spirituală a unui popor… O poezie bună de citit în Săptămâna Patimilor, din fiecare an, fără măsura ipocriziei, fără tainul fariseismului de obşte, din care ne nutrim, tot timpul, cu jumătate de mărturisire… ”Sunt prins din patru laturi deodată,/ Şi-oricât  m-aş măguli biruitor,/ cunosc ce răni şi-anume unde dor/ Şi suferinţa mea necăutată.” Vers bun de spus la spovedanie, pentru a primi, pe dreptate, sfânt trup şi sângele Domnului,  la întâlnirea cu Hristos, din noaptea Învierii. Psalmii lui Tudor Arghezi ar trebui, cu necesitate, citiţi o dată şi, în sfârşit, cu inteligenţă, şi fără prejudecăţi.
Lectură perenă şi tulburătoare.

top

ARTE VIZUALE
7 zile la Muzeu
În căutarea unei teme: Iisus
1, 2. Arta în Ţara Românească şi în Moldova, în secolele XV şi  XVI, aşa cum este ea înfăţişată în Galeria de Artă Medievală a Muzeului de Artă al României, este exclusiv religioasă. Se realizează acum prima sinteză între tradiţia bizantino-balcanică şi cea occidentală, a goticului târziu. Dezvoltarea ei este favorizată de scurtul răgaz de pace la Nord de Dunăre, 1482-1508, dar şi de susţinerea materială, în Ţara Românească, a boierilor craioveşti şi a luminatului  domnitor Neagoe Basarab, rudă cu ei, care au şi rămas, pe drept, principalii ctitori de lăcaşe de cult pictate, rezistente în timp. Cea mai puternică ctitorie a fraţilor craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu a fost mănăstirea Bistriţa. Biserica acestei mănăstiri a fost parţial distrusă la începutul veacului XVI, dar refăcută de ctitorii ei şi re/pictată de  Dobromir din Târgovişte, 1519. În Ghidul Galeriei de Artă Medievală Românească, editat în 2002, citim următoarele: „ Se presupune că icoana Iisus Hristois-Pantocrator, pictată către sfârşitul secolului XV sau începutul secolului XVI, a făcut parte dintre icoanele împărăteşti ale tâmplei bisericii mănăstirii Bistriţa. Figura lui Iisus Hristos, redat frontal, are o expresie concentrată; este flancat de intercesori, Maica Domnului şi Ioan Botezătorul, reprezentaţi bust. Manierea monumentală de tratare a figurilor şi folosirea unor formule mai vechi, de tradiţie bizantină, anunţă pictura bisericii mănăstirii Curtea de Argeş, relevând viziunea comună a artiştilor care au lucrat în această perioadă.” „Din opera lui Dobromir şi a echipei sale se mai păstrează în prezent 34 de fragmente, dintre care 29 în colecţia Muzeului Naţional de Artă al României , două la Muzeul Naţional de Istorie al României şi trei în muzeul din Curtea de Argeş… Prin monumentalitatea tratării, echilibrul compoziţional, armonia cromatică  şi desăvârşita execuţie tehnică, frescele de la biserica Argeşului sunt capodopere alte picturii postbizantine, ilustrând un fast aulic neegalat, dar şi priceperea şi rafinamentul unui meşter format în ambianţa şcolii veneto-cretane.  Din naos provine scena Deisis (extrasă probabil din absaida sudică): Iisus Hristos împărat şi mare arhiereu flancat de intercesori – Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul”.
3,4,5,6. Tema „Iisus” o găsim ilustrată şi în Galeria de Artă Românească Modernă a Muzeului de Artă al României. După primul război mondial, în perioada 1920-1930, afirmarea identităţii noastre prin  specificul naţional vor fi preocupări de bază nu numai în ţara noastră, dar şi în celelalte ţări ale Europei, majoritatea ieşite din război cu configuraţii geo-politice noi. În artă autohtonismul capătă valenţe noi şi tematica religioasă nu va fi ocolită dacă ţinem seamă că poporul român  ortodox se va revendica încă o dată din străvechi rădăcini ale tradiţiei bizantine. Tema noastră Iisus o întâlnim la Etajul II, Sala 8, a Galeriei de Artă Modernă a Muzeului de Artă al României, ilustrată în patru lucrări semnate de artiştii Ion Theodorescu Sion („La răspântie”), Sabin Popp („Triptic/panoul central), sculptorul Oscar Han („Iisus şi Magdalena”) şi în ultima Sală 9, Hans Eder („Răstignikre în sat”).
„La răspântie” de Ion Theodorescu Sion sugerează un Iisus după înviere, contemplându-şi giulgiul, deşi în tonuri sumbre aproape, presimţind instalarea expresionismului şi în arta noastră, printre formele de expresie moderne. În panoul central al Triptic-ului  lui Sabin Popp bănuim că e vorba despre „sărutul lui Iuda” deoarece  pe lângă personajul principal Iisus, grav şi solemn şi îmbrăcat în alb, apare un altul în negru, chiar negru fiind şi ca „rasă” care îi dă binecunoscutul fatidic sărut. „Iisus şi Magdalena” de Oscar Han poate fi proiectul unei lucrări monumentale dar şi a unei statui de interior de biserică din ritul catolic. În fine, „Răstignire în sat” de Han Eder este un tablou vădit expresionist de un dramatism accentuat cu un Crist schilav chinuit pe cruce şi personaje fantomatice, animale, o biserică, un sat în planul secund, un munte ca un gheţar şi cerul plumburiu de rele prevestitor.
7. Lunga perioadă postbelică, marcată de comunism, a abandonat aproape definitiv inspiraţia religioasă în artă, cu excepţia artiştilor care au pictat biserici. După eliberarea de comunism, din anul 1990 încoace temele religioase reapar însă execuţia lor e minată de formulele de artă postmodernă care îmbină sacrul cu profanul dând câştig de cauză de obicei profanului şi desacralizării. De aceea, o lucrare ca „Iisus” a pictorului Vasile Chinschi (1939-2005) nu poate fi trecută cu vederea, fiind chiar de o importanţă deosebită. Vasile Chinschi fiind printre puţinii aretişti români din postbelic  „rămaşi consecvent legaţi de valorile tradiţionale, la nivelul motivaţiei artistice, al comportamentului creator şi al limbajului. Să precizăm că palierul tradiţiei care constituie domeniul referinţei sale culturale este cel european al marii picturi ce îşi are premisele în reprezentarea raţionalistă.” (Alexandra Titu, critic de artă)  Ce vom înţelege, că Vasile Chinschi, care a pictat peisaje, naturi statice, obiecte chiar, dar şi portrete, având ca repere „în model” renaşterea italiană, dar şi „metafizica discretă a lui Vermer, estetica neoclasică şi tentativele de reconstrucţie spaţială mentală de la începutul epocii moderne”, pictându-l pe „Iisus”, va avea ca sursă de inspiraţie modelul istoric al lui Ernest Renan, „raţionalist”, sau patetica simplă şi ne-aglutinată a unui Giovani Papini din „Viaţa lui Isus”?!
Nici una nici alta: Vasile Chinschi, în extraordinarul său tablou, care îl înfăţişează pe Mântuitorul în dimineaţa Învierii, lângă mormântul golit şi acoperit de giulgiul alb, ca o spumă intensă, mustind dinlăuntru, pe un fond colinar, a avut mai mult în vedere poate cunoscuta aserţiune a Sfântului Augustin: „Nu m-ai fi căutat dacă nu te-aş fi găsit” (cu variantele ei, de unii atribuită filosofului Blaise Pascal). Fiind ultima lucrate a artistului unii presupun că „Iisus” de Vasile Chinschi este un tablou neterminat. Respingem această supoziţie. Tabloul a făcut parte din ultima sa expoziţie organizată în timpul vieţii, când l-am elogiat pe faza evenimentului, dar o facem şi acum, aici, cu aceeaşi iubire dublată şi de o pioasă şi necesară  tentă comemorativă…

top

A ŞAPTEA ARTĂ
Româneşte
Acest cuvânt “Româneşte” i-a adus, dacă bine ne amintim, gloria în exil lui Virgil Untaru/ alias Virgil Ierunca (1920-2004), stabilit la Paris încă din 1946, şi ataşat «prioritar» unui grup din exil format din generalul Gheorghe Rădescu, Grigore Gafencu, Mihai Fărcăşanu, Eftimie Gherman. Volumul lui Virgil Ierunca se năştea din “obligaţia morală a strigătului”, nu în ultimul rând “împotriva derivei ideologice a intelectualilor rămaşi în ţară”, în timp ce, concomitent, se desfăşura tragica experienţă a gulagului românesc de la Piteşti, înfăţişată de Virgil Ierunca într-un alt documentar, intitulat chiar aşa “Piteşti”, din 1981. Mai târziu, în anii dictaturii ceauşiste, Virgil Ierunca alături de soţia sa Monica Lovinescu, vor deveni cele mai ascultate voci din exil, exprimate la postul de radio “Europa liberă”, fireşte, că la fel: Româneşte ! Ceea ce vrem să subliniem de la început e şi faptul că Româneşte, în anii întunecaţi ai ocupaţiei sovietice, imediat după război, dar şi mult mai târziu, ne-am exprimat mai bine, mai natural şi mai clar la Paris, în Franţa, şi oriunde în Occident, dar şi în America, decât în ţară, deşi aici rămăsese vrând-nevrând o bună parte din clasicii în viaţă ai literaturii şi artelor româneşti. Însă noua «limbă de lemn», dacă nu i-a anihilat pur şi simplu, o vreme oricum i-a marginalizat, pe unii, şi exclus din primele rânduri ale răsfăţului cu noua putere pe cei mai mulţi.
La Festivalul Filmului Francofon – 2008 au fost prezentate, de aceea, demonstrativ, şi ca de obicei, deci, trei filme româneşti având o directă legătură cu Franţa şi implicit cu exilul. A fost mai întâi filmul lui Crisatian Amza, «Drum spre infinit», realizat cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la sosirea sculptorului Constantin Brâncuşi la Paris de la Bucureşti, de ziua Franţei, 14 iulie 1904. Prezentarea filmului coincide perfect cu noua glorie postumă a genialului nostru sculptor, care, recent, într-un sondaj pe internet Top 500, despre cei mai vestiţi artişti din lume ai secolului XX, s-a situat pe LOCUL I. CONSTANTIN BRÂNCUŞI continuând să fie în conştiinţa şi a noilor generaţii a internauţilor drept cel mai mare sculptor modern al lumii.
Al doilea film prezentat la Festivalului Filmului Francofon a fost un documentar biografic dedicat unui al român stabilit la Paris, Eugene Ionesco , şi intitulat, printr-o parafrază la una din piesele sale, «Regele nu moare». Se ştie că dramaturgul Eugen Ionescu, «disciplol» al lui Caragiale în ţară, dacă se poate spune aşa, la Paris a creat un nou gen de teatru, «teatrul absurdului», devenind implicit, un exponent al culturii franceze din ultima jumătate a sec. XX, şi, între altele, Membru titular al Academiei Franceze. Filmul biografic despre dramaturgul Eugene Ionesco aparţine cunoscutei realizatoare de televiziune Lucia Hossu-Longin, aceeaşi, care, în anii tranziţiei de la comunism la noul capitalism de cumetrie, şi de resturi comuniste, dacă ne e permis, a realizat excepţionalul «Memorial al durerii», un serial de televiziune despre victimele, dar şi despre supravieţuitorii terorii.
Şi, în sfârşit, at last but not least, revenim la regizorul Nae Caranfil şi al său film «Restul e tăcere» a cărui premieră românească am consemnat-o deja în numărul trecut al Suplimentului nostru la rubrica 7 zile la cinema. La Festivalului Filmului Francofon-2008 de la Bucureşti regizorului român i s-a dedicat programul «Carte Blanche a… Nae Caranfil»: Mânâ liberă lui… Nae Caranfil. Înainte de a-şi prezenta ultimul său film, foarte important pentru România, dar important şi pentru Franţa, prin forţa de înrâurire a culturii cinematografice franceze (care a şi inventat cinematograful, de altfel, prin fraţii Lummiere), asupra începuturilor cinematografiei noastre. Mai întâi, Nae Caranfil a prezentat alte două filme, care i-au marcat cariera: «Les demoiselles de Rochefort» de Jacques Demy şi «Le gout des autres» de Agnes Jaoui. Iar apoi filmul său «Restul e tăcere» , filmul românesc cu cel mai mare buget de la revoluţie încoace: 2 430 000 euro, parte obţinuţi de la Consiliul Naţional al Cinematografiei Române. Filmul a urmat un scenariu propus de Nae Caranfil, spre realizare încă din 1985, dar refuzat atunci de Sergiu Nicolaescu, a intrat n producţie abia n 1994, în regie proprie. Este un fel de making melancolico-filosofic al primului lung metraj românesc «Independenţa României», din 1912. O poveste, în mare parte, adevărată, despre regizorul Grigore Brezeanu/în film Ursache (Marius Florea Vizante) şi producătorul Leon Popescu/în film Negreanu (Ovidiu Niculescu) care au realizat primul film de ficţiune românesc. «Sunt multe părţi bune în acest film, scria cineva, dar umorul lui Nae Caranfil e depăşit numai de fascinaţia pentru cinematograful în sine». Tânărul Grig din film este fiul unei vedete a Teatrul Naţional de acum 100 de ani, însă pe câtă glorie poartă tatăl tot pe atâta dezamăgire de sine fiul: prea scund pentru o carieră actoricească pe scenă, prea timid în relaţia cu femeile, dar excesiv totuşi ca stil de viaţă, Grig îşi propune să-şi contrarieze tatăl, în primul rând, prin realizarea celui mai grandios şi lung film românesc, reconstituire «fidelă» a războiului cu turcii, prin care România îşi câştigase independenţa cu 35 de ani în urmă. Moşierul Leon Popescu, auto-proclamat «mesianic»Patronul Artelor va ieşi în întâmpinarea tânărului regizor, atins de grandoare el însuşi, însă devenind protectorul şi finanţatorul său, dascălul, părintele substitut, partener necinstit şi duşman pe viaţă. Problema va fi dacă firma franceză GAUMONDE, care controla întreaga «industrie» cinematografică europeană, la acea dată, va fi de acord cu o producţie de o asemenea amploare tocmai în România; dacă da, atunci Grig va câştiga pariul cu sine, şi nu în ultimul rând respectul ilustrului său părinte. Aşa cum e realizat filmul: durata 140 minute, el poate fi încadrat în mai multe specii cinematografice: aventuri, comedie, dramă. Sau cum regizorul însuşi l-a numit: dramedie… Deocamdată e cert că filmul, făcut cu gândul, mai mult, la spectatorii din ţară, place acestora, surprinşi de stilul cinematografic al regizorului, mai ales după “Filantropica”, rezultatul fiind că numai după o săptămână de la premieră, el deţine locul III n box-office-ul românesc, după alte două filme, ca thrillerul SF «Jumper:Oriunde, oricând» şi filmul fantasy de aventuri «Eu şi monstrul meu».
Inteligent şi firesc Nae Caranfil intenţionează să devină un cineast popular în ţara sa, chiar dacă îşi plimbă filmele şi el, la rând cu alţii, prin toate festivalurile internaţionale posibile şi imposibile. Încă scenariul filmului «Restul e tăcere» câştigase premii la Paris şi Los Angeles, iar acum filmul a şi avut cronici bune, nu rebarbative, nu comandate, pentru a fi bombastice, în publicaţii din SUA, ca «Hoolliwood Reporter» şi «Variety». În ţară, mai ales televiziunile comerciale s-au pus pe capul lui Nae Caranfil, să-l «descoase», în goana după senzaţional, dar regizorul a răspuns cu seriozitate, chiar şi tuturor tâmpeniilor «ţipate» ale realizatorilor de rubrici de divertisment de pe «Antene»; dar şi jurnaliştilor culturali serioşi, câţi sunt sau vor fi fiind ei, număraţi pe degetele de la o mână, sau de la cele două mâini cu două sau trei degete lipsă… În fond, asta ne trebuie ca primă urgenţă şi în filme: să vorbim Româneşte şi cinematografic, dar mai ales să înceteze crisparea temelor «prea serioase», care ne pun să mestecăm sticlă pisată în timpul vizionării… Restul să fie tăcere… dar nu şi suspin… Mai bine pe ici-colea, prin punctele esenţiale, câte un hohot de râs neaoş şi sănătos. Umorul cinematografic al
Nae Caranfil fiind deja un brand românesc omologat.

top

MARE AUDIŢIE
Cinci veacuri de cântec românesc cu Alexandru Mica
Motto:„Ies afar’ mă bate vântul
Intru-n cas’ mă bate gândul;
Ş-am să pun şaua pe murgul
Să dau ocol tot pământul
Ca să văd cu merge timpul…”
(De dragoste ca pe Vlaşca)
Pentru cei ce iubim cântecul popular românesc nu vor fi îndeajuns niciodată cuvintele de laudă şi de recunoştinţă pe care le datorăm profesorului Alexandru Mica, autorul celei mai bogate şi bine selectate colecţii de cântece populare româneşti în interpretare proprie. Despre profesorul Mica aflăm, dintr-o succintă prezentare, ce însoţeşte cataloagele colecţiei sale, că este „Născut la 10 ianuarie 1945 în comuna Putineiu, într-unul din judeţele de pe Valea Dunării – Vlaşca. Alexandru Mica face studii de japoneză şi coreeană în R.D. Coreeană, la Universitatea „Kim Il Sung” din Pyongyang şi absolvă în anul 1969 Facultatea de limbi slave din cadrul Institutului de limbi şi literaturi străine din Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice, autor al unor lucrări de literatură universală comparată (vezi trilogia despre fantasticul în literatura romantică europeană la N.V. Gogol şi E.T. A. Hoffmann, dar şi recent apăruta monografie: Feodor Mihailovici Dostoievski, de la realismul autentic la realismul fantastic, cursuri de etnologie şi etnografie românească etc., profesorul universitar Alexandru Mica s-a dedicat cercetării şi valorificării, în calitate de interpret vocal, al tezaurului folclorului românesc din Muntenia ultimelor cinci veacuri (1540-1995), repunând în circulaţia vie folclorică, la nivel naţional, un număr de 442 de cântece populare antologice selecţionate cu migală şi înalt simţ al valorii din notaţiile muzicale în tubulatură, în psaltică şi în transcriere lineară tipărite până în anul 1920 în provinciile româneşti şi în străinătate sau din înregistrările pe cilindri de ceară ai fonografului Edison, la începutul veacului pe benzi magnetice, în anii din urmă, la Arhiva naţională din cadrul Institutului de folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.” CINCI VEACURI DIN ISTORIA CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC (1540-1995) magnifica lucrare a profesorului Alexandru Mica este structurată în 7 volume a câte 5 casete cca 1500 minute într-o audiţie completă – MAREA AUDIŢIE ALEXANDRU MICA din care ieşi încărcat de frumuseţe dar şi plin de gânduri. E în fond vorba, aici, de o adevărată istorie a sufletul românesc din veac, o încărcătură specifică unică de emoţii şi jubilaţii intime. George Enescu încă atrăgea atenţia asupra preluării folclorului nostru: „Avem un folclor admirabil, dar cine vrea să se atingă de el trebuie să o facă cu multă băgare de seamă, ca nu cumva să-i scoată parfumul particular. Bucăţile de folclor sunt giuvaeruri în sine, capodopere definitive şi de sine stătătoare care trebuie respectate în candoarea şi curăţenia lor întreagă…Să băgăm de seamă ca acest popular să nu fie banalizat. Trebuie să tindem spre un nivel cât mai ridicat de afirmare culturală. Ţelul artistului veritabil este înnobilarea artei, nu vulgarizarea ei.” În cazul de faţă se poate vorbi despre o predestinare: Alexandru Mica, interpretul vocal, este născut iar nu făcut, pentru a prelua acest minunat tezaur şi a-l aduce la zi, pentru a-l perpetua în eternităţile poporului român. Vocea sa caldă şi totuşi puternică, de un patos aparte, conţinut, fără nici cea mai mică stridenţă, e parcă stropită cu praf de aur din străvechi hrisoave, bătută în pietre preţioase, inderivabilă şi egală cu sine, dar mereu proaspătă şi adecvată la obiect. O voce ce vine de departe şi pare a nu se opri niciodată. O voce care traversează spaţii şi timp în revelarea comorilor interpretate. Cele 442 de balade, doine, cântece de dragoste şi de dor, de natură, de haiducie, de volintirie, de salon, turco-greceşti, de revoltă, de vitejie, de înstrăinare, satirice, lăutăreşti de ţară şi de oraş din cele 35 de casete audio, interpretate de Alexandru Mica şi virtuozi ai instrumentelor folclorice tradiţionale, te cuprind şi te înalţă, ori pur şi simplu te „dizolvă” într-un amalgam de impresii, senzaţii, trăiri fără precedent. Sunt în toate aceste cântece, de cele mai diferite specii, glasuri din străvechime, lumi ale trecutului de obidă dar şi de faimă, un halou prelung, un plânset care nu se mai termină, atâtea jubilaţii anonime, atâta iubire şi ură aproape de loc, căci în cântecele noastre chiar şi blestemul transfigurează candori imprevizibile. Şi nu numai melodiile, muzica ce s-a sprijinit de portative, doar în prefacerile cât de cât culte, din anume epoci de emancipare, însă versul, poezia de cuvinte, inegalată pe alocuri nici de marii noştri poeţi, induc melodia şi o consacră.
Atent la toate acestea interpretul care a selectat şi a cântat aceste texte e conştient, cum spunea George Enescu mai sus, de „atingerea” sa, astfel ca mult prea gingaşa floare să nu-şi scuture nici polenul, dar să-şi păstreze culorile şi parfumul într-adevăr atât de particulare. Profesorul Mica, descriind aria largă a căutărilor sale, cât şi pe cea a recuperării acestor comori, ne dezvăluie totodată originea devoratoarei sale pasiuni, încă „din anii copilăriei, petrecută pe meleagurile vlăscene ale Putineiului, pentru poezia şi muzica populară tradiţională din sudul ţării”; de regăsit mai târziu în patriotismul ardent al tinereţii şi maturităţii sale, fascinaţia, prin care acest sentiment al iubirii de ţară s-a transferat într-o conştiinţă de sine unică, o conştiinţă a datoriei irepresibile, a celui chemat şi ales pentru împlinirea unei misiuni sacre. „Am început cu Codexul lui Jan din Lublin de la 1540, urmat de atestările lui Daniel Speer (1653-1658), Codexul lui Ion Căianul (1680), Codexul Vietoris, Colecţia Academiei cehe (1730), Istoria Daciei Transalpine (1781) a elveţianului F.J.Sulzer, Algemeine Muzikalische Zeitung – Leipzig (1818, 1814, 1822) Eftimie Murgu (1831), ajungând la celebra culegere a lui Anton Pann, „Spitalul Amorului sau Cântătorul Dorului” (1830) şi culegerile elevilor săi: Gheorghe Ucenescu, Pană Brănescu, Oprea Dimitrescu, ardelean, Inochentie Kitzulescu, Demetriad etc., continuând cu cele 4 caiete de melodii valahe (62 de piese) ale lui I.A. Wachmann, cântecele şi jocurile române ale lui H. Ehrlich (15 melodii) şi cele 9 caiete de melodii române (41 de piese) ale lui Al. Berdescu (1860-1862) şi încheind cu vestita culegere de melodii şi poezii populare munteneşti a lui Dimitrie Vulpian (1885-188â91), cuprinzând 1931 de piese. Au urmat înregistrările pe fonograf din primele decenii ale secolului nostru efectuate de D. G. Kiriac, Gh. Cucu, G. C. Breazul, Ion Chirescu, Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Mihai Pop, Paula Carp, Ilarion Cocişiu, Tiberiu Alexandru, Emilia Comişel, V. D. Nicolaescu şi pe benzi magnetice datorate folcloriştilor M. Kahane, E. Nestor, Ghizela Suliţeanu, Adrian Vicol, Adrian Fochi, Alexandru Amzulescu, şi Dumitru D. Stancu, iar mai recent, Manuscrisul anonim de la Biblioteca „V. A. Ujrechia” din Galaţi conţinând 37 de melodii transcrise în notaţie lineară, se pare la începutul veacului nostru, în dreptul tot atâtor texte poetice din volumul Poesii populare ale Românilor de Vasile Alecsandri (1866) descoperit de muzicologul Viorel Cosma în anii 70.”
Pe bună dreptate profesorul Harry Brauner, cunoscutul etnomuzicolog (acelaşi care i-a însoţit debuturile dar şi ascensiunea Mariei Tănase) în prefaţările concertelor speciale cu Alexandru Mica, de la Ateneul Român, sublinia nu doar „harul talentului înnăscut… vibranta pasiune şi fantezia ce caracterizează pe adevăratul artist” dar şi munca titanică, nopţile cheltuite, zilele, lunile, anii de căutări savante, în fond, pentru alcătuirea unei OPERE UNICE sublimă şi necesară în aceeaşi măsură.
Glasul atât de specific, al lui Alexandru Mica, îndepărtat şi apropiat totodată, încărcat de taină şi adevăr, şoptit, sau intempestiv cu măsură, melodios tot timpul şi catifelat, prezenţa lui distinsă, cu acea eleganţă inimitabilă prin firescul ei, pe care ţăranii noştri, aristocraţi ai unei străvechimi nemăsurabile, şi-au pus-o la păstrare, dacă putem zice aşa, în copiii lor de la oraşe, deveniţi domni, au făcut din interpretul cărturar un reper de artă şi un profesor iubit, un artist însoţit în aventura sa creatoare de tot atâţia străluciţi contemporani, actori, scriitori, compozitori, dirijori, alţi interpreţi, de la Harry Brauner şi Lena Constant la etnomuzicologul Gruia Stoia şi folcloristul Prof. univ. dr. docent I. C. Chiţimia, Al. Amzulescu, Prof. D.D. Stancu, Florian Economu, dirijor, mari interpreţi ca Ion Luican şi Nicolae Florei, scriitorii Vintilă Corbul, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, actorii Irina Răchiţeanu, George Cozorici şi Maria Costa, şi nu în ultimul rând dirijorii unor ilustre tarafuri folclorice, Cornel Pană, Gheorghe Popa, Marin Cioacă, Florea Cioacă, Constantion Mirea, Gheorghe Cioacă, Paraschiv Oprea, Ion Albeşteanu, George Cabulea.
Toţi au intrat şi vor rămâne în fenomenul ce poartă numele lui Alexandru Mica – un căutător de comori care a izbândit – nu pentru el însuşi, nu pentru palate şi regi, ci precum, de la Anton Pann cetire, ne aduce aminte unul din epigrafele mereu repetat din cataloagele sale: „De la lume adunate şi iarăşi la lume date.”

top

EXCELSIOR
Ioana Greceanu – poetă actuală, poetă a viitorului
„Cu o sabie imprevizibilă începe ziua”, cea mai recentă carte a poetei Ioana Greceanu, preluând titlul unui poem, aduce aminte cu subtilitate de tehnicile poetice experimentate altcândva de Virgil Mazilescu, poetul care i-a fost profesor în clasele elementare, undeva, într-un sat din Câmpia Română, şi pe care nu se poate să nu-l fi admirat. Pentru Virgil Mazilescu poezia a fost o dictare a minţii coborâtă în suflet, şi nu un „dicteu” pe formula, altfel răsuflată, a suprarealiştilor; o infinită „telegramă” celestă, de la sine către sine, răbufnind către noi toţi ca un text unitar inimitabil. Ioana Greceanu, fiind obligată să-şi depăşească „handicapul” feminităţii, a scris tot timpul o poezie „la limită”, între strigăt şi enervare, obligată şi de nobleţea unei rare discreţii; cărţile ei pot fi citite, astfel, ca nişte mesaje ermetice, dintr-un ocean de patimi, în recipientele de argint ale unui limbaj imposibil să nu atragă atenţia. O rara avis prin cultură şi singularitate creatoare, Ioana Greceanu trebuie citită şi privită atent, de pe mai multe trepte de interceptare: de la epigrafele alese cu tâlc la titluri, care aşa cum spuneam, reproduc uneori primul vers al poemului, sau abstractizează obsesii lirice şi filosofice. În cărţile anterioare, confesiunea era mai deschisă, mai definitorie, în imediat, de aceea şi artele poetice, într-un fel, mai tuşante, mai seducătoare, mai „coruptibile”…Ne amintim, astfel, din precedenta carte a sa, „Singurătatea poartă o pelerină roşie”, un scurt poem-parafrază a poeziei „Timbru” de Ion Barbu, în titlu, la fel, cu un capăt din primul vers, Mi-ar trebui un strigăt… dar cu un motto absolut şi precis din poetul grec Gheorghios Seferis: „Dacă voi începe să cânt, voi striga”: „Mi-ar trebui un strigăt încăpător precum/ adânca goliciune a mării în talazuri/ bogata revărsare a sângelui din rană/ şi setea ce îl soarbe, spre-o matcă mai adâncă/ ah, pietrele-nroşite cum înfloresc în soare/ Aşa aş vrea să-mi fie cântul, ca o nuntă,/ ca o ofrandă-ntoarsă de la zeesc la jertfitor/ vibrează suflete în ancorare/ dacă mai poţi/ aşa cum stai/ din ce în ce mai mic/ în acest strigăt care mă despică” etc., Ce s-a întâmplat, ce s-a ales, de fapt, din această exultanţă, de la o carte la alta; de la „Singurătatea poartă o pelerină roşie” (Editura Junimea, Iaşi, 2003), la aceasta de acum, „Cu o sabie imprevizibilă începe ziua” (Editura Vinea, 2007)?
Încă în precedenta carte existau şi astfel de subtile (auto) definiri: „ Există fiinţe peste care apasă nefericirea/ ca un cer de furtună peste pământ/ Acoperiţi-le cerul ca să nu mai existe destin (teribil vers” n.n.)/ zidiţi-le ochii ca să nu mai existe lacrimi/ voi ce vă deghizaţi în oameni fericiţi// precum morţii”… Şi: ”Spune poetul „nu ştiu”/ şi vă sărută pe creier/ cu inima lui”… o artă poetică aruncată, cum spuneam, pe oceanul de patimi, ca să rodească mai nou, într-o adevărată monografie a unei crize intime, cauzată fireşte de timp. Oh, sabia imprevizibilă care pândeşte fiecare zi, de la începutul ei încă, în noua eră poetică! Despre timp, nominal, poeta grăieşte numai în câteva titluri, şi în mod expres numai în două: De la un timp, Este timpul, dar el este prezent, subtextual şi atroce, în întregul discurs al noii cărţi. „Este timpul ca sufletul/ să mustească ca un strugure roşu/ sub teasc. Vinul îmi amorţeşte trupul/ mă ajută să mor în carnea mea/ la rigoare, îmi incendiez casa cu creierul/ pun între mine şi ceilalţi rugul/ din cap. Moartea/ cu o carnaţie roz ispiteşte bărbatul tânăr/ eu ispitesc îngerul cu limba/ mâncată de cuvinte/ eu sunt mortul asexuat de la pieptul îngerului,/ cu limba sângeroasă/ nu există faptă mai lipsită de speranţă/ decât aceasta/ şi nici lacrimă în ochiul îngerului./ atunci veţi şti că eu sunt mai singură/ cu mine însumi decât un călău/ faţă în faţă cu victima sa.” Acest poem: Este timpul, radicalizează noul discurs al poetei, într-un mod surprinzător: nu „chirurgia” în sine impresionează, operaţia pe creier nu pe cord, de data aceasta, cât abordarea sincerităţii, a condiţiei tragice, de fapt, a omului general, dintr-un alt unghi: „atunci veţi şti că eu sunt mai singură/ cu mine însămi decât un călău/ faţă în faţă cu victima sa.” Astfel de exprimări apodictice, crude şi insolite, mai întâlneam în poezia de tinereţe, din primul „Rod” al lui Cezar Ivănescu, celălalt maestru al poetei, care a şi debutat-o, de altfel, anunţând-o ca pe „o mare poetă în devenire”, la fel, mai ales de la a doua ei carte încoace.
Timpul s-a copt şi imprevizibila sabie a timpului dă naştere unei „enervări” poetice cu rezultate imposibil de ocolit. Poate numai Angela Marinescu, obsesia ultimelor generaţii de poeţi şi mai ales poetese, a mai operat atât de dur şi de „sălbatic” în propria intimitate, şi-n mod fatal, de fapt, în propria-i feminitate. La Ioana Greceanu, care şi ea simte cu creierul, şi operează pe creierul poetic: „tot ce-am atins m-a atins/ cu precizia unui bisturiu/ pe creier/ nu-mi voi mai arăta interiorul capului/ decât prin greaţă/ prin revoltă/ prin smulgere/ printr-o sfârşeală de dinaintea/ morţii” precizia expresiei este a unei inteligenţe superioare şi îndelung exersate; ceea ce ne oferă nou sau chiar uluitor poeta este o „enervare” generală pe obiectul existentului, o panică, aşa cum se explică de altfel, într-un adagiu de la începutul cărţii: „Faptele netrăite obligă/ La rescrierea celor trăite.” Din această „ratare” se naşte tonul cărţii din liminara „Odă nervoasă”- ceva reluat din Bacovia în câmpul celor mai recente arte poetice de pe înălţimi: „Tot ce simt, simt cu nervii/ şi toate lucrurile sunt inervate printr-un/ exces al nervilor mei/ printr-o furie a ex-centricităţii creierului, o foame/ nervoasă de lucruri palpabile; ele defilează prin creierul meu în faţa neantului/ care este al nervilor mei/ căci lumea încetează/ acolo unde neuronii mei încetează/ şi viaţa mea se întinde doar/ până unde ajunge creierul meu, înăuntru sau afară// creierul meu lipit de suflet,/ mă face cu adevărat uman, absolut om/ prin utopia nervilor mei tangibili de a atinge/ nervii intangibili ai sufletului/ superviu prin forţa de a mă freca cu nervii mei/ senzuali de lucruri/ până la spasm”…
Fără să-şi dea seama, sensibilitatea poetei asumă parcă Manifestul Transdiciplinarităţii fizicianului „cuantic” român Basarab Nicolescu, de la Paris, ce răsuceşte succesivele crize ale cunoaşterii sau chiar supra-cunoaşterii, pe existenţa unei coerenţe între diferitele niveluri ale Realităţii, printr-o logică nouă a terţului inclus, „în sensul că starea T prezentă la un anumit nivel este legată de un cuplu de contradictorii (A, non-A) al nivelului imediat”. Nu vrem să devenim neapărat specioşi (nici nu am putea!). Dar în această poezie „de creier” şi „de nervi” a Ioanei Greceanu se află starea de criză generală a unei umanităţi surprinse în trecerea ei inexorabilă de la o lume la alta, printr-o dilatare a percepţiei unor fenomene deocamdată inexplicabile. E şi aici apocalipsa now de care vorbesc în sfârşit, nu numai religiile, dar şi savanţii, şi cine mai bine ca poeţii au anticipat şi sfârşitul şi începutul?
„Iar această non-ameţeală de-a fi/ ca şi când aş fi aplecată/ spre o apă abstractă, placidă/ ca faţa unui sfânt încremenită/ gata să piardă/ viciul de a exista.// Lasă, lasă potirul,/ crinul/ să-şi digere victima/ cu acea violenţă a sfărâmării/ în cel mai adânc abandon/ în cea mai adâncă durere”…”Şi trebuie să mai fie şi o dragoste/ nu altfel decât aceasta,/ un simţământ idilic al creierului originar/ centrul spre care tind/ ciudatele violenţe ale inimii/ fiindcă ceva murmură şi zumzăie/ în creier/ ca un roi de albine atavice/ fiindcă ceva mă apasă pe neuroni/ ca o senzaţie de fericire necunoscută (ca şi când creierul meu s-ar afla/ la intersecţia unor semnale extramundane”…
E absolut surprinzător şi fără replică să constatăm că cea mai metafizică poezie, cu răsfrângeri într-un viitor încă neclar definit, o scrie o femeie, o doamnă; că singura, şi cea mai reală „criză” a acestei poezii e necunoaşterea ei, pe o scară mai largă a accesibilităţii generale a noilor poetici, şi a poeticii atât de particulare a Ioanei Greceanu, în mod special. Poetă fără egal, în clipa de faţă, şi începând tot din clipa de faţă, pre cât de acută voce a prezentului, mare poetă a viitorului.