1041 - 11 septembrie 2017 - CULTE

Maica Tereza, 20 de ani de la moarte
De ce ne mor bisericile? -
de Dan Coste


Maica Tereza, 20 de ani de la moarte

Maica Tereza de Calcutta, laureată a premiului Nobel pentru Pace și una dintre cele mai emblematice personalități ale secolului trecut, pe numele de botez Agnes Gonxha Bojaxhiu, s-a născut la 26 august 1910, la Skopje, oraș aflat la vremea aceea sub ocupație otomană, în prezent capitala Macedoniei.
Părinții săi, de origine albaneză, erau devotați bisericii catolice și implicați în toate acțiunile acesteia. Pe când avea doar 8 ani, tatăl său a murit, iar ea s-a apropiat foarte mult de mamă, o persoană foarte pioasă și plină de compasiune față de semenii săi, care i-a insuflat fiicei sale spiritul actelor de caritate.
Potrivit site-ului www.nobelprize.org, la vârsta de 12 ani a simțit prima chemare către viața religioasă, iar șase ani mai târziu, la 18 ani, în 1928, a părăsit orașul natal pentru a se alătura călugărițelor irlandeze de Loreto. A rămas la Dublin câteva luni, perioadă în care a învățat limba engleză. Acolo a primit numele "sora Maria Tereza", după Sfânta Tereza din Lisieux, potrivit site-ului motherteresa.org. Un an mai târziu, în 1929, a părăsit Irlanda și s-a oprit în India, la Darjeeling, unde, în 1931, a depus primul jurământ de credință. A fost trimisă apoi la Calcutta , unde a predat la Liceul de Fete Sfânta Maria, condus de călugărițele de Loreto. În această perioadă, a învățat bengaleza și hindi, potrivit site-ului biography.com.
La 24 mai 1937, a depus jurământul final de credință, numindu-se, de acum înainte, Maica Tereza. A continuat predea la Liceul Sfânta Maria, iar în 1944 a fost numită directoare a acestuia. Prin bunătatea și generozitatea ei, a încercat să le insufle elevilor devoțiunea față de Iisus Hristos: "Dă-mi puterea să fiu lumina din viața lor, pentru ca, în cele din urmă, să-i pot conduce către Tine" ("Give me the strength to be ever the light of their lives, so that I may lead them at last to You"), scria Maica Tereza într-o rugăciune, potrivit site-ului biography.com.
Doi ani mai târziu, la 10 septembrie 1946, pe când se afla într-un tren care urma o ducă la Darjeeling pentru un popas spiritual de câteva zile, are revelația "celei de a doua chemări a Domnului". A auzit vocea Domnului Iisus Hristos, care i-a spus "Vino, fii lumina Mea!", rugând-o să-și dedice viața celor mai săraci dintre cei săraci, celor bolnavi și nevoiași. Cum deja depusese jurământul final de credință, nu a putut părăsi mânăstirea fără o permisiune oficială. În 1948, primește acceptul oficial de a propovădui iubirea pentru aproapele din afara Ordinului. Din acel moment, Maica Tereza nu a mai purtat hainele de călugăriță, adoptând îmbrăcămintea săracilor bengalezi: un sari de culoare albă, cu o bordură albastră. După șase luni de pregătire medicală, s-a îndreptat către periferia orașului, neavând alt scop decât acela de a-i ajuta "pe cei nedoriți, pe cei neiubiți și pe cei neîngrijiți".
S-a dedicat în întregime semenilor săi, îngrijind copii și alinând suferințe, a deschis o școală în aer liber și o casă pentru cei fără adăpost și a convins autoritățile locale facă donații pentru această cauză. Prin eforturile Maicii Tereza, milioane de bolnavi și muribunzi au primit adăpost și au fost tratați în dispensare mobile sau în clinici specializate și sute de mii de copii abandonați au fost îngrijiți și dați spre adopție.
În octombrie 1950, a întemeiat, sub numele de Misionarele Carității, o nouă congregație religioasă în Arhidioceza Calcuttei. La început, aceasta avea doar câțiva membri, foști profesori și foști elevi de la Liceul Sfânta Maria, dar, pe măsură ce congregația s-a dezvoltat și a început să primească mai multe donații, activitatea acesteia a crescut exponențial. A urmat, apoi, înființarea altor ramuri: Frații Misionari ai Carității, Surorile contemplative, Frații contemplativi și Părinții Misionari ai Carității, și mai târziu Colaboratorii Maicii Tereza și Colaboratorii Bolnavi și Suferinzi, și ultima, Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți, notează site-ul www.catholica.ro.
Maica Tereza era condusă în această misiune de un profund sentiment de iubire față de aproapele. Căci ea urma îndeaproape cuvintele Domnului Iisus Hristos: "Iubiți-vă unii pe alții! Așa cum Eu vă iubesc pe voi, tot așa trebuie să vă iubiți și voi unii pe alții.", se arată pe site-ul www.nationalcatholicreporter.org. În ochii săi, cele mai grave maladii nu erau tuberculoza, lepra și nici măcar SIDA, ci lipsa de iubire, sentimentul oamenilor că sunt nedoriți, neîngrijiți și neiubiți. Tocmai aceste suferințe a încercat Maica Tereza să le aline, făcând lucruri mărunte cu extraordinar de multă iubire.
"Imperiul carității" creat de Maica Tereza s-a extins continuu. La începutul anilor '60, au fost trimise surori și în alte părți din India, iar în 1965, Misionarele Carității a devenit o Familie Religioasă Internațională, printr-un decret al papei Paul al VI-lea. Prima fundație deschisă în afara Indiei a fost cea din Venezuela, în anul 1965, urmată de o alta la Roma, apoi în Tanzania, extinzându-se, ulterior, pe fiecare continent în parte. De-a lungul anilor '80 și '90, Maica Tereza a deschis cămine în fosta Uniune Sovietică, în Albania și în Cuba. A fost prezentă și în România, în 1990, cu ocazia deschiderii, la Bacău , a Casei Misionarelor Carității, precum și în 1992. Potrivit site-ului www.catholica.ro, în anul 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune, răspândite în 123 de țări ale lumii. Activitatea desfășurată de Maica Tereza s-a bucurat de apreciere în lumea întreagă.
Maica Tereza a primit numeroase premii pentru acțiunile de caritate săvârșite pentru semenii săi, indiferent de religia acestora. Cea mai prestigioasă distincție, însă, este Premiul Nobel pentru Pace, acordat în octombrie 1979, pentru o viață închinată semenilor din lumea întreagă, pentru ajutorul acordat săracilor, pentru alinarea suferințelor celor bolnavi, pentru îngrijirea copiilor, într-un cuvânt — pentru întreaga sa operă de caritate. Prin acordarea acestui premiu, Comitetul norvegian al Premiului Nobel își exprima recunoștința față de munca Maicii Tereza în folosul celor mai săraci dintre cei săraci, "pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăși starea de sărăcie și de suferință, care constituie, de asemenea, o amenințare la adresa păcii", potrivit nobelprize.org. În 1979, întreaga umanitate și-a îndreptat atenția către suferințele copiilor și ale refugiaților, iar aceștia reprezintă exact acele categorii de oameni pentru care Maica Tereza a lucrat atâția ani, cu abnegație. Comitetul a reliefat, de asemenea, energia care i-a susținut aceste acțiuni de caritate și care ilustrează calitățile sale sufletești. O caracteristică a muncii sale o reprezintă respectul față de fiecare ființă umană în parte. Cei mai singuri, cei mai năpăstuiți și cei mai bolnavi au găsit alinare în mâinile sale. În ceea ce o privește pe Maica Tereza, această filosofie de viață este adânc înrădăcinată în credință. A adunat în jurul său oameni de diferite religii, a luptat pentru promovarea păcii, pentru eradicarea foametei și a sărăciei, a creat o comunitate primitoare pentru cei suferinzi.
Ceremonia de decernare a avut loc la 10 decembrie 1979, iar Maica Tereza a primit premiul "Spre slava lui Dumnezeu și în numele celor săraci". Festivitatea de premiere nu s-a încheiat, așa cum era prevăzut, cu un banchet. Maica Tereza l-a anulat pentru a dona banii către cei săraci.
Maica Tereza s-a împotrivit în mod clar avortului. Cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace, aceasta spunea: "Dacă auziți că vreo femeie nu vrea să păstreze copilul și dorește să avorteze, căutați să o convingeți să îmi aducă acel copil. Eu îl voi iubi, văzând în el semnul iubirii lui Dumnezeu", a amintit papa Ioan Paul al II-lea, în anul 2003, în cadrul ceremoniei de beatificare a Maicii Tereza, potrivit site-ului www.catholica.ro.
La 5 septembrie 1997, inima Maicii Tereza a încetat mai bată. A fost înmormântată în sediul central al congregației Misionarele Carității din Calcutta , mormântul său devenind în scurt timp loc de pelerinaj pentru creștinii din lumea întreagă.
La 19 octombrie 2003, de Ziua mondială a misiunilor, papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o pe Maica Tereza de Calcutta, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piața Sfântul Petru din Vatican . La celebrare au fost prezenți câteva sute de mii de pelerini veniți din lumea întreagă. "Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarilor și Misionarelor Carității, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiților, a mers pe urmele lui Hristos, pe un itinerar de iubire și de slujire, care răstoarnă orice logică omenească", a spus suveranul pontif, prezentând-o pe noua fericită drept model de sfințenie. "Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei și neobosită binefăcătoare a omenirii" — a spus papa Ioan Paul al II-lea, în predica sa, potrivit site-ului www.catholica.ro.
La 4 septembrie 2016, Maica Tereza a fost canonizată de Biserica Romano-Catolică, în cadrul unei ceremonii oficiate de către papa Francisc în Piața Sfântul Petru din Roma. "O declarăm pe Fericita Tereza de Calcutta sfântă și o trecem printre sfinți, decretând ca ea fie venerată ca atare de către întreaga Biserică", a declarat Papa Francisc, rostind în latină formula de canonizare. În calendarul catolic, sfânta va fi celebrată la 5 septembrie, zi în care se comemorează moartea Maicii Tereza, decedate în 1997. După ceremonie, Papa a oferit un prânz pentru 1.500 de persoane fără resurse financiare, aflate în grija surorilor ordinului "Misionarele Carității", congregația fondată de Maica Tereza.
Pentru neobosita sa dăruire față de cei aflați în suferință, Maica Tereza rămâne poate cel mai mare binefăcător al secolului al XX-lea. A îmbinat, de-a lungul vieții sale, o profundă empatie cu cei nevoiași și o devoțiune desăvârșită față de chemarea sa. Acestea s-au completat cu un spirit întreprinzător, un foarte bun organizator, ceea ce i-a permis să-și ajute semenii de pe tot globul. Cu toate că a săvârșit un număr incomensurabil de acte de caritate și a marcat viețile a milioane de oameni, ea se caracteriza simplu: "După sânge, sunt albaneză. După cetățenie — indiană . După credință, sunt călugăriță catolică. După chemare, aparțin lumii. Iar în ceea ce privește inima mea, aparțin în întregime Inimii lui Hristos", notează site-ul motherteresa.org.
AGERPRES

top

De ce ne mor bisericile?
de Dan Coste

În ultimii 21 ani, democraţia românească a reuşit să distrugă mai multe biserici decât comunismul. În acelaşi timp au fost ctitorite altele, cu prediclecţie ortodoxe. Până acum, nimeni n-a avut curiozitatea de a le inventaria pe cele culcate la pământ, deşi erau monumente istorice de mare valoare. Nici măcar Biserica Ortodoxă Română (BOR) sau Ministerul Culturii şi Cultelor (MCC), explicaţia constând în faptul că marea majoritate erau catolice, greco-catolice, evanghelice sau reformate. Ultima ispravă de acest gen s-a petrecut sâmbătă, 9 august 2008, în postul Adormirii Maicii Domnului. Angajaţii firmei SC Prescom SA Braşov, controlată de omul de afaceri Ioan Neculaie, au nimicit Biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" de pe strada Carpaţilor. Edificiul fusese ridicat pe terenul finanţatorului echipei de fotbal FC Braşov, cu acordul verbal al acestuia, motiv din care a primit hramul cu numele binefăcătorului ei. Anii au trecut, iar Neculaie n-a mai perfectat actele de donaţie, ca în cele din urmă să se răzgândească. Omul de afaceri a vândut terenul unui fond de investiţii din străinătate, uitându-şi total promisiunile creştineşti. Obţinând avizele necesare de la primărie, acesta a demolat fără milă biserica, pentru a degreva terenul de sarcini în folosul cumpărătorului.
Înfiinţarea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma a avut loc între anii 1698 - 1701, pe când mitropolit ortodox era tânărul Atanasie Anghel, caracterizat de Nicolae Iorga drept "un om cu două feţe". În ciuda protestelor populaţiei majoritare au fost demolate multe biserici ortodoxe, "uniaţii" fiind sprijiniţi de soldaţii austrieci. Din punct de vedere politic, ortodocşii au încercat să îşi ia revanşa după formarea României Mari, şi în anul 1948 (în urma Decretului nr. 151), când s-au creat premisele ca "uniaţii" să se poată întoarce la ortodoxie. Această năzuinţă, însă, a devenit posibilă mai ales după 1989, când foarte mulţi greco-catolici şi evanghelişti au emigrat pe alte meleaguri, iar bisericile lor au ajuns în paragină.
Despre biserica de lemn din Cerghiz, jud. Mureş, ridicată înainte de 1900, localnici susţin că a fost distrusă, alţii vândută în anul 2005 sau mutată, fără a putea preciza unde. În Cerghizel, un sat din vecinătate, o altă biserică de lemn stă să cadă, sufocată de cea ortodoxă construită alături, din cărămidă.
Iobagii "uniaţi" din Ungheni, jud. Mureş, şi-au ridicat piatră cu piatră, între 1858 şi 1864, un lăcaş de cult cu hramul "Sfânta Treime". În 1948, acesta a intrat în patrimoniul BOR şi acolo a rămas, în ciuda tuturor protestelor. După 1989 s-au pierdut, ca prin farmec, şi actele originale ale Cărţii Funciare. Pe urmă, lăcaşul de cult a fost scos de pe lista monumentelor istorice de Consiliului Judeţean Mureş şi MCC, autorizaţia de demolare fiind eliberată în anul 1998. Pe motiv că în localitate există mai mulţi enoriaşi ortodocşi decât catolici, cei din urmă n-au mai fost lăsaţi să-şi îngroape morţii în cimitirul propriu, acesta ajungând în proprietatea statului. Ca să nu iasă un scandal prea mare, primăria le-a atribuit "uniaţilor" un alt teren, unde şi-au construit un lăcaş de cult. Biserica ortodoxă s-a oferit să le repartizeze catolicilor bunuri din vechiul edificiu, de parcă acestea le-ar fi aparţinut vreodată în mod legal. Cazul încă se judecă, ajungând la un moment dat şi în dezbaterea Congresului SUA.
Biserica evanghelică Vermeş, datând din secolul al XVI-lea, stă să cadă după ce saşii au cedat-o BOR, înainte de a emigra cu toţii în Germania. Ortodocşii ar fi dispuşi să-i preia doar terenul şi clopotele, care sună foarte frumos, dar în nici un caz nu s-ar implica în restaurarea ei.
Biserica catolică din localitatea Bandon, jud. Sălaj, ridicată la 1720, n-a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice. Pe motiv că vor să construiască un lăcaş de cult mai încăpător, ortodocşii au demolat biserica, obţinând toate avizele necesarer. În derâdere, şefii BOR au considerat că biserica catolică din Bandon va dăinui de-a pururi, fiindcă materialele de construcţii recuperate vor sta la baza ridicării fundaţiei noului lăcaş ortodox.
Sesizat, Departamentul de Stat al SUA a denunţat modul în care România respectă drepturile omului: "Biserica ortodoxă a continuat să demoleze biserici greco-catolice sub diferite pretexte şi, totodată, a încercat prin tot felul de metode să obstrucţioneze returnarea bisericilor. La 5 aprilie 2007, folosind o cunoscută practică de construire a unor pereţi falşi externi în jurul bisericii, Biserica ortodoxă a demolat biserica greco-catolică din secolul al XVIII-lea din Bradon, jud. Sălaj. Autorităţile nu au reacţionat la plângerile greco-catolicilor, în legătură cu demolările ilegale".
Pictura bizantină de interior a bisericii "Sfântul Nicolae", din curtea spitalului vechi din Suceava, a fost distrusă împreună cu lăcaşul de cult, pentru a se construi un spital nou. IPS Pimen şi primăria din localitate au căzut la înţelegere să se ridice o biserică în alt loc, ca să nu iasă scandal. Restaurarea picturilor bizantine, care a costat peste două miliarde de lei vechi (circa 60.000 USD), n-a mai apucat să fie sfinţită.
Alte vestigii de cult, demolate în timpul democraţiei, în jud. Cluj, Mureş şi Maramureş:
- Biserica de piatră din Tritenii de Jos, ctitorită cu hramul "Sfinţii Arhangheli" - demolată în 1995;
- Biserica de piatră din Vadu-Izei, cu hramul "Sfântul Nicolae", ridicată la 1884 şi demolată cu buldozerele în 2001 (a fost prima biserică românească din piatră ridicată în Maramureşul istoric, într-o perioadă în care românii n-aveau voie de la Împărăţia austro-ungară să construiască decât biserici din lemn);
- Biserica de lemn din Băişoara de Cluj, datând din 1852 şi renovată în 1894, purtând hramul "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril", dezmembrată la 14 septembrie 2001;
- Biserica din Ţaga, ridicată în 1820, cu hramul "Sfântul Ioan Botezătorul", demolată la 9-10 mai 2006;
- Biserica de lemn din Ghirolt, monument istoric din 1809, demolată în 1990;
- Biserica de lemn din Bont, ctitorită la 1829, renovată în anii 1898 şi 1932, monument istoric purtând hramul "Sfinţii Arhangheli", dezmembrată în 1996;
- Biserica "Sfântul Nicolae" din Valea, ridicată la 1760, a fost incendiată şi distrusă în totalitate în 1990;
- Biserica "Sfânta Maria" din localitatea Band, construită în 1770 şi demolată în 1997;
- Biserica "Cuvioasa Parascheva" din Cecălaca, construită la sfârşitul secolului al XVII-lea şi demolată în 2000;
- Biserica greco-catolică din cărămidă "Mihai Viteazul", de lângă Turda, demolată ca în locul ei să fie construită o alta ortodoxă;
- Biserica de zid "Nicula", de lângă Gherla, distrusă ca să-i facă loc unei catedrale ortodoxe. De-a lungul a 300 de ani, aici s-a înregistrat cel mai mare pelerinaj din România, de ziua "Sfintei Marii", graţie icoanelor făcătoare de minuni;
- Biserica greco-catolică "Sadu" ridicată de exponentul Şcolii Ardelene, Inochetie Micu Klein, ctitor al Blajului, a fost mutată la marginea oraşului;
- Vechiul lăcaş de cult greco-catolic de piatră, din municipiul Craiova, demolat într-o singură noapte de buldozere (cu ajutorul armatei), în timpul guvernării CDR-Emil Constantinescu;
- Biserica de lemn din Valea Largă, judeţul Mureş, demolată pentru a se construi alta ortodoxă, deşi cei mai mulţi enoriaşi din zonă sunt reformaţi unguri ori adepţi ai "Martorilor lui Iehova".
Câteva dintre bisericile dărâmate de comunişti
- Biserica "Sfânta Vineri" Herasca, ridicată la 1645 şi demolată la 20 iunie 1987, într-o zi de vineri (enoriaşii au scandat "Jos comunismul!);
- Lăcaşul bisericii "Sfântul Nicolae" din Crângaşi (secolul al XVI-lea) şi cimitirul cu acelaşi nume acoperite de Lacul Morii în 1968;
- Biserica "Sfântul Nicolae" Albă Postăvari 1568 - 1984;
- Biserica "Enei" cu hramul Sfântul Nicolae 1611 - 1997;
- Mănăstirea Cotroceni, 1679 - 1984;
- Biserica "Sfântul Nicolae" Sârbi (secolul al XVII-lea) demolată în 1987;
- Mănăstirea "Văcăreşti" 1716 (Nicolae Mavrocordat), cea mai mare şi mai izbutită din sud-estul Europei, distrusă între anii 1985 - 1987;
- Biserica "Bradu Staicu" 1726 - 1987;
- Mănăstirea Pantelimon 1750 - 1984;
- Biserica "Spirea Veche" secolul al XVIII-lea - 1984;
- Biserica "Sfântul Nicolae" Jitniţă secolul al XVIII-lea - 1986;
- Biserica "Izvorul Tămăduirii" 1938 - 1984;
- Biserica "Sfânta Treime" Troiţa secolul al XIX-lea - 1987;
- Capela "Sfăntul Mina" a892 - 1985;
- Biserica "Gherghiceanu" 1939 - 1984;
- Biserica "Doamna Oltea" 1947 - 1986.
Ceea ce mai este interesant de remarcat, în perioada democraţiei postcomuniste, în România a fost ridicată în fiecare zi câte o biserică ortodoxă, procentul enoriaşilor ce împărtăşesc această religie situându-se în jurul procentului de 90% din populaţie.

top

 

 

...