Mica Românie din Canada a lui Nicăpetre
de Andrei Bădin

La peste 10.000 de kilometri de Bucureşti se află una din cele mai importante realizări ale exilului românesc. La jumătatea distanţei dintre metropola de expresie britanică Toronto şi celebra Cascada Niagara se află Câmpul Românesc din Hamilton întins pe o suprafaţă de 48 de acri. Câmpul Românesc mai este cunosut şi ca Mica Românie a lui Nicăpetre sau Muzeul în aer liber Nicăpetre sau ca al treilea loc bioenergetic din lume.
Nicăpetre s-a stins zilele trecute la Toronto, uitat în ţara sa natală ca mai toate valorile pe care le avem peste tot pe planeta asta. Săptămâna Mare a fost şi Săptămâna Patimilor în cultura românească. S-au stins Monica Lovinescu, Marcel Chirnoagă, Cezar Ivănescu şi Nicăpetre.
De la Brăila în Scarbourough
Petre Bălănică este numele adevărat al sculptorului care în ultimele decenii a cucerit planeta. Nicăpetre, originar din Brăila, s-a stabilit în Canada în urmă cu aproape trei decenii. A murit zilele trecute la Toronto, în aceeaşi zi cu Monica Lovinescu, dar uitat în România sa natală.ţ
 Admiratorii săi din Canada i-au adus însă un ultim omagiu la o casă funerară din Toronto. "Viaţa este ea frumoasă dar loveşte dur de tot uneori. După zece ani în care am trăit şi cioplit într-o fundătură din Bariera Vergului în Bucureşti mi-am luat lumea-n cap şi am ajuns în Scarborough-Toronto-Ontario-Canada. Nici habar nu aveam că există aşa ceva pe lumea asta; Scarborough!? Brăiliţa? Definitiv un loc al nimănui, for sure Scarborough un loc oarecare, un penibil Babilon.", scria Nicăpetre la un moment dat într-unul din textele sale publicate în revista culturală "Observatorul" de la Toronto.
Aleea Scriitorilor Români din Exil
La Câmpul Românesc din Hamilton, Nicăpetre a desăvârşit busturile unor scriitori care au făcut istorie în exilul românesc. Câmpul Românesc de la Hamilton se află într-un cadru natural deosebit, departe de forfota oraşului: pădure, râu, sălciile de la Brăila de care Nicăpetre era atât de îndrăgostit. Un mic sat de vacanţă unde simbolurile româneşti sunt la tot pasul, de la stânca vopsită în tricolorul românesc de la intrare.
"La doi ani după sosirea mea în Canada, românii din împrejurimile oraşului Toronto s-au gândit să facă în Câmpul Românesc, de lângă Hamilton, o alee a scriitorilor noştri din diasporă, iar sarcina realizării sculpturilor mi-au încredinţat-o mie. Am început cu bustul în bronz al lui Aron Cotruş şi am continuat, de-a lungul anilor, cu cele ale lui Mircea Eliade, Horia Vintilă, Horia Stamatu, George Donev, Vasile Posteucă", spunea într-un interviu Nicăpetre.
Primul bust de la Hamilton a fost însă cel al marelui poet naţional: "În 1989, când în întreaga lume s?a sărbătorit "Anul Eminescu", mi s-a cerut să fac bustul lui Eminescu: "Ne e dor de el" - mi-au spus conaţionalii mei din Canada. L-am cioplit chiar acolo, direct, dintr-o bucată de marmură pe care o adusesem din Grecia. Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeşte şi iubeşte ce a dat acest poet lumii. Dar, în primul rând, eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu."
Despre artistul ajuns de la Brăiliţa la Scrabourough scria marele critic de artă Petru Comărnescu: "Nicăpetre poseda mai ales metodele de configurare a pietrei, astfel ca ea să cânte, să exprime elevaţie şi sensibilitate, să aibă ordinea arhitecturii şi libertăţile sculpturii, stilizate metaforic."
Istoria unei mici Românii canadiene
În 1967 s-a cumpărat terenul pe care în momentul de faţă este Câmpul Românesc. Proprietatea se află în suburbia Hamilton-ului, un oraş asemuit de românii-canadieni cu Reşiţa datorită industriei siderurgice de aici. "La acea vreme s-a construit o mică clădire, aş spune mai mult o cabană care avea în jur de 100 de metri pătraţi, în care însă au avut loc tot felul de activităţi culturale, istorice în care s-au menţinut tradiţiile româneşti religioase specifice culturii noastre. În anul 1985 am primit o scrisoare de la compania de asigurare prin care ni se spunea că nu mai poate fi asigurată clădirea de la Câmpul Românesc fiind din lemn şi prezentând un pericol de incendiu . Şi atunci am hotărât să ridicăm Centrul Cultural de astăzi", ne spune Mihaela Moisin, preşedinte mai mulţi ani al Asociaţiei Culturale Române din Hamilton, care administrează Câmpul Românesc.
"Suma este ridicolă. Proprietatea a costat 2.000 de dolari. Iar munca nu a fost uşoară. Natural şi cred că bănuieşti că a fost nevoie de multă-multă muncă, fiindcă era un teren viran, virgin. Şi noi a trebuit să umplem tot terenul şi am semănat şi răsădit pomi. De fapt, aveam o zi a sădirii pomilor organizată în fiecare an până nu a mai fost nevoie să sădim pomi. Şi aşa a luat Câmpul Românesc naştere!", spune George Bălaşu, unul din supravieţuitorii grupului care a fondat Câmpul Românesc.
În momentul în care s-a hotărât ridicarea unui modern Centru Cultural s-au strâns fonduri din toate colţurile lumii. "Donaţiile în valoare de 75.000 de dolari. Venite de peste tot. Din Canada, America, Australia, din Africa de Sud. Şi două donaţii de la doi cardinali români de la Vatican", ne spune Mihaela Moisin.
Câmpul Românesc este considerat, alături de Arhiepiscopia Ortodoxă de la Vatra (Statele Unite) şi Biblioteca de la Freiburg (Germania Federală), ca una din realizările importante ale exilului românesc. "Câmpul Românesc ar trebui mai mult sprijinit. Efectiv este un Câmp Românesc. Noi nu trebuie să croşetăm. Câmpul Românesc a fost, are o tradiţie… Sunt destui oameni sau mă rog cârcotaşi care zic: Câmpul Românesc a fost făcut acum 50-60 de ani, de cine? E un Câmp Românesc. Aici ne putem întâlni sâmbetele, duminicile, putem petrece. Este o treabă. Tot ce se întâmplă în jur este româneşte. Tot ce vezi în jur. Statui româneşti, troiţe, mici, bere şi aşa mai departe. E un loc superb, care nu cred că e numai pentru Ontario ci şi pentru toată Canada", ne spune Dumitru Popescu, directorul revistei "Observatorul" din Toronto. "Aş vrea să nu se uite niciodată două nume ale acestui Câmp Românesc pe care eu personal le apreciez cu toată dragostea: Mihaela Moisin şi George Bălaşu. Nenea George Bălaşu are aproape 88 de ani. Mihaela şi ea îmbătrâneşte. Am văzut acolo nişte sculpturi care se fac în fiecare an. Mi-aş dori ca Mihaela Moisin şi George Bălaşu să aibă undeva o placă pe care noi să o punem: Mihaela Moisin şi George Bălaşu, întemeietorii acestui Câmp Românesc. Ei trebuie să rămână în istoria acestui Câmp Românesc în veci de?a pururi", este părerea lui Popescu.
Al treilea loc bioenergetic din lume?
Pe terenul unde se află Câmpul Românesc a fost descoperit acum mai mulţi ani un loc bioenergetic. Acesta se află chiar în faţa Capelei cu hramul de Sfânta Maria, care se află pe o colină stâncoasă a Câmpului. "Locul bionergetic a fost descoperit de inginerul Cristenco. El a venit la Câmpul Românesc şi a pornit de la ideea că, Capela care a fost sfinţită şi ridicată la îndemnul episcopului Valerian se află pe un loc care este foarte straniu, deoarece este un loc viran, stânci. Cristenco a ajuns la concluzia că este pe locul trei din lume ca bioenergie.", ne spune George Bălaşu.Cercetările românului au fost confirmate şi de canadieni: "Eram la Câmpul Românesc când au venit doi profesori de la Universitatea din London, Canada, şi au măsurat această energie care emană de la Câmpul Românesc. Ei au confirmat concluziile lui Cristenco", mai spune Bălaşu.
De atunci în poiana de la Capelă vin diferiţi oameni pentru a se trata. Au existat şi câteva cazuri de vindecare. Conform cercetărilor efectuate de profesorul român şi de cei canadieni, explicaţia ar fi că în subsol s?ar afla un zăcământ de cuarţ. Ei au concluzionat că, în ordine, cele mai bune tratamente sunt pentru afecţiuni fizice, tulburări de raţionament, alte probleme psihice şi starea generală de sănătate. "Este un adevăr. Eu am cunoscut persoane care au venit aici şi s-au vindecat de anumite boli. Este chiar un cetăţean pe care îl cunosc dinainte să se vindece şi îl văd şi acum. Este formidabil, o schimbare de neimaginat şi foarte greu de explicat", ne povesteşte Dumitru Răchitan, manager la o firmă din Toronto şi care a fost o perioadă preşedintele ACR Hamilton.
Visul lui Nicăpetre
La începutul acestui an, într-un interviu pentru Antena 3, pentru un reportaj despre românii-canadieni, Nică-petre spunea că vrea foarte mult să facă un bust lui Marin Sorescu. Nu a mai apucat. A apucat însă pe banii săi să aducă la Brăila o parte din operele din Canada. Povestea, cum începând din 1993, a avut parte de promisiunile a doi preşedinţi, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, pentru o expoziţie la Bucureşti. Nu a fost posibil decât în 2002. Eminescu său de la Hamilton primise şi el promisiunea de a avea o copie la New York. Şi în acest caz, oficialii români au uitat repede.
Cenaclul lui Nică
În ultimii ani, Nicăpetre s-a implicat activ în susţinerea cenaclului întemeiat de membrii redacţiei revistei "Observatorul" din Toronto. După moartea sa, acesta a devenit cenaclul Nicăpetre.
Biografie
Nicăpetre s-a născut la 27 ianuarie 1936, în Brăiliţa, România. Este absolvent al Academiei de Arte "Nicolae Grigorescu", din Bucureşti (1964). Între anii 1964-1968, este profesor de desen şi istoria artelor. Prima sa expoziţie personală, de la Galeriile "Simeza" din Bucureşti, 1969, s-a bucurat de un mare succes, consacrându-l drept un artist de talent. Renumitul critic de artă Petru Comărnescu i-a facut o prezentare elogioasă. Urmează mai multe expoziţii de succes. În 1981 emigrează în Canada. Se stabileşte la Toronto. Obţine cetăţenia canadiană în 1985. S-a stins din viaţă pe 21 aprilie 2008.
Salcâmul lui Nicăpetre
"Mă trezesc acum vreo patru ani că printre florile de sub fereastra dinspre stradă creşte un salcâm. Să fie adevărat? Da, creşte un salcâm, chiar sub fereastră, chiar lângă zidul casei. Mă bucur tare de descoperirea mea. În secret îl urmăresc cum creşte aşa... timid parcă, printre celelalte flori care îl acoperă cu nebunia lor de a creşte repede şi de a se bucura cât mai mult de scurta vară canadiană. Aici unde se afla salcâmul, la rădăcina casei, este adăpostit de bătaia vântului, este mai cald din pricina zidului din spatele lui care absoarbe razele soarelui şi le reflectă apoi în jur. Ştiu că salcâmul preferă un sol nisipos, soare şi chiar secetă. Cum de a ajuns sămânţa din care a răsărit acest pui de salcâm aici, pe această stradă unde locuiesc acum? Prin preajmă nu este vreun altul, salcâmul apare la vedere foarte rar. Singurul loc unde l-am descoperit a fost Don Valley, un parc cumva sălbatic pe fundul unei văi care a fost cândva un râu tare mare. Aici am început să cioplesc "Invocaţiile", din lemne găsite, abandonate, uitate, fără stăpân. Cred că vreo păstae, vreo sămânţă s-a agăţat de coaja lemnelor pe care le ciopleam aici şi aşa doar croite şi degrosate le căram prin jurul casei din Innismor Crescent cu intenţia, desigur, de a le finisa şi a deveni opere de artă. (...)Salcâmul creşte, se înalţă, ajunge până sus la fereastră, trece şi mai sus, îşi întinde ramurile şi în dreapta şi în stânga de?a lungul şi de?a latul zidului casei, sunt convins că rădăcina îi este înfiptă bine sub temelia casei. Îl iubesc şi vorbesc cu el cum aş face-o cu o fiinţă dragă. (...)Aştept ca în primăvara asta să înflorească, şi va înflori, mi s-a arătat mie în vis că va înflori." - Ultimul text al lui Nicăpetre publicat în revista "Observatorul" de la Toronto.
Sâlcamul lui Nicăpetre a înflorit, dar el nu a mai apucat să îl vadă.

top

Amintiri din veacul trecut
Mărturisirile doctorului Ciurea
Traducere din limba engleză, stilizare şi comentariu de George Băjenaru, Wakefield, MA

continuare din numărul trecut
Tatălui meu i s-a ordonat să-şi pună averea într-un vagon de marfă. Acolo fuseseră trimişi şi soţii Rulea, nişte prieteni ai părinţilor mei. La ora stabilită, trenul a luat direcţia Sud. În cele din urmă, după două zile, au fost debarcaţi în satul Ţâţa, un mic cătun, izolat, de pe lângă peştera Ialomicioara. Devenind cetăţeni cu domiciliul forţat, părinţilor mei nu li s-a mai permis să părăsească acel sat, fără aprobarea Securităţii locale. Toate acestea se întâmplau în timp ce eu fusesem recrutat ca ofiţer medic al unei brigăzi de artilerie pentru apărarea patriei. Aproximativ trei ani mai târziu, părinţii mei au fost eliberaţi şi s-au întors acasă, la Zărneşti, unde nu au avut voie să folosească decât spaţiul din bucătărie şi cămară. În rest, toată casa şi toată averea au rămas sub controlul autorităţii comuniste, reprezentată de Sfatul Popular şi de Miliţia oraşului.
În următorii 15 ani, noi am trăit cum am putut sub regimul comunist. În anul 1950, m-am căsătorit cu Lucia, soţia mea de astăzi. Amândoi am urmat Facultatea de medicină din Cluj. Dumnezeu ne-a dăruit două fiice, pe Lucica, născută în anul 1954 şi Mihaela, născută în anul 1963. Cu toate că ne-am iubit ţara şi nu am fi vrut să o părăsim niciodată, dorinţa de a ieşi din opresiunea acelui sistem injust, creştea cu fiecare zi. Cursul vieţii noastre era compromis de acele evenimente istorice şi de aceea am fi voit ca viitorul copiilor noştri să nu fie umbrit de acel sistem”.
Odiseea unei evadări plănuite în secret
Câteva precizări
“Scopul traducerii în limba engleză a jurnalului fiicei mele e acela de a oferi copiilor săi o privire asupra felului în care mama lor a perceput şi a simţit lumea, în acele momente, când noi am traversat pe jos, prin pădure, pe timp de noapte, infama cortină de fier, în toamna anului 1966. Noi, părinţii săi, nu i-am spus nimic despre planul periculos ce-l aveam, pentru ca în eventualitatea că vom fi prinşi, iar copila va fi interogată, ea să spună adevărul şi anume că noi nu i-am divulgat planul nostru. Altminteri ar fi fost considerată complice. Ea şi-a scris jurnalul de vacanţă abia după doi ani de la evadarea noastră, în anul 1968, şi de aceea el nu conţine unele date precise, fiindcă Lucica nu-şi mai amintea detalii legate de timp.
Înainte de plecarea în Iugoslavia, ne-am gândit că Mihaela, având numai 3 ani, ar fi prea mică pentru a suporta o evadare atât de riscantă. Lăsând-o în grija bunicilor, ea ar fi rămas de fapt ca “ostatec” şi garanţie că ne vom întoarce. Cât despre planurile noastre de evadare, noi nu am spus nimănui, anticipând că, după un timp, atât familia lăsată în urmă, cât şi prietenii apropiaţi, vor fi interogaţi” .
Jurnalul Lucicăi
“România, Cluj, 1966 - vara
Deşi vacanţa mea a început acum câteva sptămâni, eu sunt încă acasă. Aş fi dorit să fiu la bunici, ori pe malul mării. Cei mai mulţi dintre prietenii mei sunt plecaţi, fiecare pe undeva, numai eu am rămas în acest dureros de fierbinte oraş, fără ploaie, obosit şi plictisit de atâta soare. Abia aştept să vină acasă de la birourile lor, mama şi tata, ca să-i conving să mă trimită la Zărneşti, unde locuiesc bunicii mei.
În sfârşit, a sosit momentul mult dorit. Mă aflu în casa bunicilor, împreună cu Maia şi sora mea, Mihaela. Până acum ne-am bucurat împreună de câteva săptămâni fericite, până când, deodată, auzim în spatele nostru, voci familiare: mama şi tata.
La scurt timp după sosirea lor, mi s-a spus că eu voi fi al treilea pasager în ataşul motocicletei, în lunga noastră vacanţă din Iugoslavia. Bieţii bunici, ei sunt neliniştiţi de călătoria noastră şi nu ar dori să o facem. Încearcă să ne oprească, dar fără succes.
După câteva zile, ajungem la Belgrad. Timp de trei zile, locuim în camping. Călătorind prin România, am dormit numai în camere închiriate, deşi doream să testez cortul. Aici, în camping, m-am săturat să merg aplecată în cort. Cortul trebuie instalat numai seara, pentru că în timpul zilei explorăm locuri noi. Doi turişti francezi râd de cortul nostru. Faptul mă doare profund. Pe piaţa din România nu existau corturi. Acesta e făcut de un croitor.
Mama şi tata sunt plecaţi în oraş. Intru în cort şi îi aştept să se întoarcă. La un moment dat, o aud parcă din nou, prin somn, pe mama, zicând: “Riscăm să n-o mai vedem niciodată pe Mihaela”. Am înţeles că ei au un plan secret şi din acel moment m-a obsedat evadarea noastră. Nu le-am împărtăşit gândul meu, de teamă că asta le va face mai greu de realizat planul lor. Câteva zile mai târziu, am plecat la Marea Adriatică, pentru a petrece restul vacanţei, pe malul mării. Acolo ne-am aşezat cortul într-o livadă cu portocali, plantaţi pe un deal, cu terase care coborau până la un loc retras, înconjurat de case cu uşi ce dădeau parcă în mare.
Pretutindeni vedeam oameni întinşi la soare, pe plajă, pe trotuare sau pe scările caselor. Un singur prosop e de ajuns ca să te poţi întinde la soare. Simţeam că un asemenea mod de relaxare nu poate fi găsit decât acolo, pe ţărmul Mediteranei. Acea aşezare omenească se numeşte Portoroz. Acolo am vizitat un Aquarium, unde un delfin îi distra pe vizitatori.
La un moment dat, am descoperit că suntem urmăriţi de agenţi ai Securităţii. I-am recunoscut după pantofi. Ei purtau pantofi de export, marca “Dermata”. Ne-am speriat. Ne aflam între două riscuri: dacă ne-am fi întors în România, ar fi fost prea târziu şi părinţii mei ar fi pierdut serviciul, ar fi fost aruncaţi afară din apartament, iar Mihaela, umilită; dacă i-am fi ignorat pe agenţi, şi ne-am fi continuat drumul, riscam să fim împuşcaţi la graniţă. Eram oricum încurajaţi de gândul că evadarea ne va reuşi, că vom fi fericiţi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom aduce pe Mihaela, alături de noi. Tata a optat pentru continuarea evadării.
 În ziua următoare, un ofiţer de poliţie a venit la cortul nostru şi ne-a spus că ni se interzice să mai stăm în acel loc. Ne-am mutat la campingul de la Ankaran Hotel. În ziua următoare am studiat geografia locului, graniţa şi punctul de trecere a frontierei. Când s-a înnoptat, am încercat să trecem graniţa, dar n-am reuşit. Am fost luminaţi de farurile cu bătaie lungă ale unor autoturisme, care treceau pe la marginea pădurii. Tata a crezut că suntem urmăriţi şi atunci ne-am întors la cortul nostru.
După a doua încercare nereuşită, eram extenuaţi. O zi mai târziu, tata a cunoscut un italian, care lucra la Ankaran şi făcea naveta cu un grup, la Trieste. El a promis că ne va ajuta să trecem graniţa, în schimbul motocicletei. Arăta un om rece la fire, cinic, lipsit de emoţii şi de aceea noi am fost bucuroşi, că a doua zi n-a mai venit la întâlnire.
Disperaţi, tata şi mama au intrat într-o biserică de religie catolică, sperând să găsească ajutor. Preotul nu vorbea altă limbă, în afară de limba sârbă şi ceva latină. După mai bine de o oră de conversaţie, în limba latină, am înţeles că preotului îi era teamă ori nu voia să ne ajute. Nu puteam crede că locuind în această zonă, el nu cunoştea geografia locului. Am plecat, bucuroşi că nu ne-a denunţat.
 Deşi descurajaţi, am hotărât să mai încercăm o dată şi, dacă vom eşua, vom merge înapoi la Sezana Gorizia - un loc cunoscut de noi, unde, cu câteva zile înainte, am fost prinşi, dar eliberaţi. Dacă am fi eşuat din nou, ne-am fi hotărât să ne întoarcem în România şi să ne predăm la graniţă. Oricum, în seara următoare am încercat din nou, prin pădure.
Am urcat un deal şi am pătruns într-o vie cu struguri negri, pe panta dinspre Italia, la punctul numit Val D’Oltra. La sfatul mamei, tata s-a urcat într-un copac şi a cercetat locul. Eu am rămas tăcută şi încremenită. Dinspre Trieste, lumini roşietice se proiectau sub cerul înnorat. Aceste lumini erau cel mai bun reper de orientare. Am decis să înaintăm. Văzând o casă ţărănească, am ocolit-o de departe, pentru a nu fi simţiţi de cineva. Am mers pe o vale, de-a lungul unui pârâu. Deodată am ajuns la o altă casă. Ţăranul îşi hrănea câinele. Eram pe o pantă, la vreo 20 de metri depărtare de acea casă. Ne mişcam atât de încet, încât nici câinele nu ne-a simţit, nici ţăranul nu ne-a observat. Acest succes ne-a dat multă încredere. Din acel loc am văzut Muggia, un sat din Italia. Pe casa unui sătean, era scris cuvântul ITALIA. Când a văzut, mama a izbucnit în lacrimi. Tata a zis: “Nu-i timp de plâns aici”. Înaintând, am văzut o fâşie de pământ arată, lângă punctul de frontieră. Eram la graniţă. Înaintam cu multă atenţie, câte un pas, la fiecare adiere de vânt, ceea ce însemna un pas la câteva minute. Noaptea, fiind extenuaţi, am hotârât să ne odihnim pe un loc uscat. Obosit şi răcit, tata tremura. La un moment dat s-a întins pe jos, şi ne-a rugat să ne aşezăm pe el, ca să se încălzească. După o oră, mama l-a trezit şi aşa am continuat mersul. După un timp, mama a cerut să ia conducerea micului nostru grup. Tata a fost de acord. După ce ne-a condus greşit, în formă de cerc, mama a renunţat să mai facă pe ghidul şi tata şi-a reluat misiunea. Iarba era aşa de înaltă, de parcă n-ar fi fost cosită de pe vremea romanilor. Deşi păşeam excesiv de atenţi, cu mersul nostru am călcat trei cuiburi de păsări. Zgomotul lor, ca de vârtej, l-a făcut pe tata să creadă că am călcat pe o mină, care a explodat. În cele din urmă, am ajuns la fâşia arată. În partea stângă, la vreo 200 de metri, se vedea clădirea vamei de la frontieră. În partea dreaptă desluşeam ceva ca o siluetă a unui grănicer. Am încremenit. Nici într-o jumătate de oră nu am putut discerne, dacă era vorba de un grănicer sau de un arbore. Încrezători în instinct, ne-am mişcat mai departe. Tot mergând, eu am mai zărit şi o potecuţă îngustă, iar mai departe, un gărduleţ viu. M-am speriat, dar fiind cu tata şi mama, fiorul mi-a trecut. La câţiva metri de noi, era un pârâu. Pe hartă, acest pârâu marca graniţa dintre Iugoslavia şi Italia. L-am trecut în linişte. De acum eram siguri că am ajuns în Italia. Eram fericiţi, dar plini de emoţie. Tata ne-a rugat să menţinem tăcerea. El auzise povestiri cu evadatori împuşcaţi de grăniceri, chiar şi atunci când evadatorii ajunseseră de cealaltă parte a graniţei. Rănindu-i, grănicerii îi târau apoi în ţara de unde au fugit, pentru a pretinde că i-au prevenit să treacă dincolo. Mulţi au fost îngropaţi de-a lungul Cortinei de Fier. Poate, cine ştie, acestea erau simple zvonuri lansate de oamenii Securităţii, cu scopul de a înspăimânta populaţia.
După ce ne-am calmat, am escaladat rapid un gard şi ne-am afundat într-o vie, ca să ne ascundem. Strugurii erau verzi. Ne simţeam flămânzi şi deshidrataţi. Prima noastră mâncare erau aceşti struguri, iar sucul din ei, prima noastră băutură.
Vreme de douăsprezece ceasuri ne-am străduit din răsputeri să străbatem pădurea prin întuneric, cale de aproximativ trei kilometri.
Aproape de graniţă, am zărit o casă mare, cu toate luminile aprinse. Din interior se auzea tare, muzică de dans. Era pentru noi primul semn de viaţă civilizată, după atâtea întâmplări stranii. Credeam că în acea casă ar putea fi grăniceri italieni, cărora am fi dorit să ne predăm. Ne-am văzut de drum şi am grăbit pasul către Muggia. Din loc în loc ne opream pe trotuar şi admiram grămezile de portocale, de pepeni uriaşi şi alte fructe. Pepenii erau cât roata carului de mari, merele cât căpuşoarele de copilaşi abia născuţi, iar prunele, tot atât de mari, cât merele obişnuite, din România.
La acea oră matinală, în oraş am întâlnit doar o singură femeie. Mama, care vorbea italiana, a întrebat-o unde am putea găsi un hotel. După ce ne-a privit aparenţa mizerabilă, femeia a răspuns: “La Padriciano. Acolo e pe gratis”. “Padriciano” era numele unui lagăr de refugiaţi, patronat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Fiindcă aveam nevoie de protecţie, am mers mai întâi la Poliţie. Acolo ne-am predat”.
Eforturile nu au fost în zadar
Dragă Lucica,
Mai întâi aş vrea să mă adresez fetiţei, care, cu ochii mari şi întrebători, a făcut totul ca să ne înţeleagă şi să ne uşureze efortul nostru de a înţelege lumea necunoscută.
A fost o povară imensă pentru o fetiţă de unsprezece ani, o povară pe care tu ai dus-o fără încrâncenare, la acea vârstă fragedă.
Dragii mei nepoţi,
Îmi amintesc că după şase luni de zile, petrecute în lagărul de refugiaţi şi cu câteva zile înainte de 1 Martie 1967, Oficiul lagărului de refugiaţi din Latina, Italia, ne-a anunţat că am fost acceptaţi să emigrăm în Statele Unite ale Americii. Noi nu aveam prea multe de împachetat, fiindcă toate lucrurile noastre au rămas în Iugoslavia, la Ankaran-Cooper, unde am trecut de Cortina de Fier, mergând pe jos, spre Muggia-Trieste, în Italia. Ataşul motocicletei noastre a rămas acolo, plin cu îmbrăcăminte, alimente, hărţi, unelte etc.
Curând după aceea, am fost transportaţi la aeroportul “Leonardo da Vinci” din Roma, unde preotul Capros ne-a dat binecuvântarea, s-a rugat pentru noi, iar mie mi-a dat o icoană, pe care i-am oferit-o, după 30 de ani, lui Peter, prietenul lui Billy, când a plecat în Irak.
Noi am avut mari emoţii din cauza acelui eveniment crucial, iar Lucicuţa, sensibilă, mereu trăgea cu ochiul spre mine, ca să-mi citească în priviri neliniştea şi să încerce a mă ajuta la timp. Pentru mine a fost dureros să părăsesc bătrâna Europă, care, timp de 42 de ani, fusese parte integrantă din mintea şi sufletul meu.
După o scurtă oprire la Madrid, am zburat repede pe deasupra norilor. De la acea înălţime, o bucată de bătrân continent descreştea treptat, lăsând locul oceanului şi numai oceanului.
La New York, ne-a aşteptat părintele Gâldău. Ajutându-ne cu multă fineţe, el ne-a dus la un hotel. Când am urcat scările, de la etaj se auzea o femeie ţipând aşa de tare, de parcă cineva o bătea. Atunci am înţeles că lumea în care intram nu era chiar aceea promisă nouă în lagărul de refugiaţi.
Mai întâi ne-am aşezat bagajele. Având în buzunar doar un singur dolar, îngrijorat, am ieşit în stradă să caut de lucru şi să cumpăr ceva de mâncare. Dar vorbind doar cu mâinile, nu mi-a ajutat la nimic şi atunci m-am întors cu mâna goală.
Spre fericirea noastră, Lucica a simţit un miros de cârnaţi prăjiţi, care venea de sub uşa apartamentului de alături. Şi tot de acolo se auzeau voci în limba română. Aflând, m-am dus şi am bătut la uşa acelor vecini. Miracol: vecinul nostru era domnul Tunsoiu, un prieten din lagărul din Italia. Sosise la New York, cu o săptămână înaintea noastră. El mi-a reamintit cum i-am salvat viaţa, cu câteva săptămâni în urmă.
 Iată despre ce este vorba: Într-o bună zi, soţia domnului Tunsoiu m-a chemat disperată să vin la ei, în faţa casei, fiindcă soţul său e pe moarte. Lagărul de refugiaţi nu avea doctor. M-am dus şi l-am văzut. Am încercat să comunic cu el, dar nu putea să respire. Am apelat la toţi românii din lagăr, să aducă toate medicamentele ce le aveau asupra lor. I-am făcut respiraţie artificială.
Una dintre românce a adus o sticluţă cu mixtură de medicamente, între care era şi Efedrină. Cu eforturi, i-am administrat pe gură, câteva picături. Cu această medicaţie, însoţită de rugăciuni, omul şi-a reluat respiraţia normală.
 De bucurie că ne-a revăzut, domnul Tunsoiu ne-a invitat pe toţi trei la dinner. El şi soţia lui se angajaseră deja la o fabrica de cuie. Cu 25 de dolari, puteau cumpăra mâncare pentru o săptămână. Ne simţeam atât de fericiţi, de parcă ni s-ar fi dat aripile înapoi. Ne-ar bucura, dacă am putea afla pe unde or mai fi trăind astăzi soţii Tunsoiu.
Aflând de sosirea noastră, doctorul Bucur, un fost coleg de facultate şi prieten bun, a telefonat la New York şi l-a rugat pe domnul Bugariu, care se ocupa de noii sosiţi, să ne cumpere bilete de avion cu destinaţia Cleveland, Ohio, urmând ca după un timp, să restituim costul acelor bilete.
 La Cleveland, întâlnirea cu doctorul Bucur, vechiul meu prieten, a fost o sărbătoare. El venise în America mai demult, după ce evadase din România, cu un avion furat. Ne-a spus că a aflat despre noi, în mod accidental. Discutând de-ale noastre, el ne-a sfătuit să ne stabilim în statul Ohio. Fericiţi că ne-am găsit vechiul şi bunul nostru prieten, nu ne-a trebuit prea mult, ca să-i urmăm sfatul. Apoi i-am cunoscut pe doamna şi domnul Bărbat, care ne-au adăpostit şi ne-au fost, după aceea, buni sfătuitori şi prieteni.
După vreo trei săptămâni, doctorul Bucur ne-a găsit de lucru la un spital, de unde am primit salariu, dar şi locuinţă. Având de acum o viaţă normală şi demnă, am reuşit să economisim bani şi să o răscumpărăm pe Mihaela.
După doi ani de la plecarea noastră din ţară, am reuşit să o aducem alături de noi, pe Mihaela. Familia fiind reunită, am început de fapt o nouă etapă a vieţii noastre. Dificultăţile de limbă au fost înlăturate treptat, datorită unei profesoare de limba engleză, pe care am angajat-o pe o perioadă mai îndelungată, ca să lucreze în mod diferenţiat cu noi.
Mi-am echivalat studiile de medicină generală, făcute în România. Apoi, am urmat timp de patru ani specializarea în Psihiatrie şi am devenit medici psihiatri americani. Aceste studii mi-au permis să deţin funcţii de răspundere în cadrul sistemului medical american. Am fost director medical timp de zece ani şi am obţinut, în cele din urmă, titlul de Doctor Emerit”.
12-31 ianuarie 2008

top

in memoriam
Episcopul Dr. Ioan Mihălţan sau bunătatea întruchipată
(1926 -2008)
de Pr. Gh. Naghi, San Jose, CA

Cu multă mâhnire am primit ştirea trecerii la Domnul a bunului şi iertătorului Episcop al Oradiei, Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan al Oradiei, Bihorului şi Sălajului, care a încetat din viaţă, în noaptea de duminică spre luni, la vârsta de 81 de ani, în urma unui accident vascular cerebral, în casa parohială din satul său natal Ohaba, judeţul Alba. Înaltul prelat se retrăsese din funţie, la cerere, din motive de sănătate, la 1 ianuarie 2007. Slujba de înmormântare a fost oficiată, miercuri, 19 martie a.c., la ora 12.00 de un sobor impresionant de ierarhi (11), preoţi (250), participând în jur de o mie de persoane (alăturându-se şi oficialităţile locale, precum preşedintele C.J. Alba, Ion Dumitrel şi prefectul de Alba, Cosmin Covaciu), în localitatea natală a fostului episcop, Ohaba, jud. Alba (Dan Simai, "Episcopul Ioan Mihălţan a încetat din viaţă", în Bihoreanul, din 17 martie 2008). Ceremonia a avut loc la biserica din comună, unde fostul ierarh a slujit timp de 39 de ani, înainte de a deveni episcop. De asemenea, la ceremonie a participat şi o delegaţie a Bisericii Greco-Catolice, condusă de P.S. Virgil Bercea, episcopul Eparhiei de Oradea.
În urmă cu cinci săptămâni a avut cel de-al treilea accident vascular. Primul l-a avut acum opt ani, al doilea în urmă cu cinci ani. Acum nu şi-a mai revenit, însă. N-a mai putut să înghită, n-a mai putut să vorbească şi s-a stins treptat. Nu a avut dureri. A murit împăcat, “creştineşte”, a declarat preotul Vasile Mihălţan, nepotul care l-a luat pe episcop în grija sa la Ohaba. Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul de Alba Iulia, a sosit la Ohaba încă din noaptea de duminică spre luni şi a pregătit trupul Prea Sfinţitului Ioan pentru înmormântare, spălându-l cu vin şi cu mir. Cei doi înalţi ierarhi ortodocşi au fost legaţi de-a lungul vieţii de o strânsă prietenie, P.S. Ioan fiind duhovnicul Î.P.S. Andreicuţ. În ultima vreme, sănătatea i s-a şubrezit, iar sfârşitul i-a sosit în casa parohială, atât de dragă lui, la Ohaba. Mulţimea de credincioşi care l-au iubit, familia la care ţinea foarte mult şi nenumăraţii ucenici îl regretă, rugându-se Domnului Celui fără de moarte să-i facă parte de odihnă cu sfinţii Săi.
Născut la 27 septembrie 1926, în localitatea Ohaba, judeţul Alba, P.S. Sa a absolvit, în 1947, cursurile Liceului ‘Sf. Vasile cel Mare’ din Blaj, iar între 1947-1951 a urmat cursurile Institutului Teologic Universitar din Sibiu. Teza de licenţă, cu titlul “Discursurile Sfântului Ioan Gură de Aur despre Sfântul Apostol Pavel”, a alcătuit-o sub îndrumarea părintelui-profesor Teodor Bodogae. După terminarea studiilor a fost hirotonit preot celib pe seama parohiei din localitatea natală, unde a slujit timp de 39 de ani. În anul 1970 a fost numit duhovnicul studenţilor Institutului Teologic Universitar din Sibiu, iar între anii 1973-1976 a urmat cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, avându-l ca îndrumător ştiinţific pe pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae. După terminarea acestor studii a beneficiat de o bursă de studii la Institutul ecumenic din Bossey-Elveţia şi la Facultatea protestantă a Universităţii din Strasbourg-Franţa. În 1979 a fost numit lector la disciplina “Îndrumări misionare şi ecumenism” de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, pentru ca în 1990 să fie numit arhiereu-vicar al Episcopiei Oradiei, fiind călugărit la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi hirotonit arhiereu la 4 februarie 1990. P.S. Ioan Mihălţan a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând mai multe studii şi articole cu caracter dogmatic, misionar şi liturgic, ceea ce a dus la acordarea titlului Doctor honoris causa al Universităţii din Oradea. În toamna anului 2006, după o rodnică activitate pastorală, în care a excelat, datorită unor probleme de sănătate, P.S. Sa şi-a înaintat Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cererea de pensionare începând cu data de 1 ianuarie 2007. În locul său a fost ales P.S. Sofronie Drincec, care a dezamăgit ulterior printr-o comportare abuzivă, aşa cum ne lasă să credem publicistul Dan Ciachir.
Lucrările sale se referă la varii domenii - dogmatic, pastoral, misionar şi duhovnicesc, din care amintim câteva: Dialogul teologic, dialogul slujirii, dialogul dragostei în ecumenismul contemporan, în “Ortodoxia”, 1975, XXVII, Nr. 3, p. 445-458; Aspectul dinamic al mântuirii în Ortodoxie în “Ortodoxia”, 1975, XXVII, Nr. 4, p. 642-651; Temeiurile teologice ale iubirii creştine, în ST, 1975, XXVII, Nr. 7-8, p. 555-567; Catehism creştin ortodox, în Cartea de rugăciuni, Sibiu, 1984, p. 185-226; Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea credincioşilor în dreapta credinţă, în MB, 1983, XXXIII, Nr. 9-10, p. 591-605; Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericească, teză de doctorat în MA, 1984, XXlI, Nr. 11-12, p. 779 -925 (şi extras, reeditată la Oradea, 1993); Comuniunea în cultul Bisericii Ortodoxe, în “Ortodoxia”, 1985, XXXVII, Nr. 1, p. 187-201; Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om prin Taina Sfântului Botez, în MB, 1985, XXV, Nr. 11-12, p. 724-735; Aspecte misionare privind cultul icoanelor, în MMS, 1987, LXIII, Nr. 5, p. 92-101; Tradiţie. Scriptură. Biserică, în “Ortodoxia”, an XL, 1988, nr. 4, p. 9-73; Iar în volum au apărut De vorbă cu credincioşii (Oradea, 1993); Îndrumări pentru îndreptarea şi maturizarea duhovnicească a persoanei. Oradea, 1994, 230 p.
A colaborat la periodicele bisericeşti ale timpului: Telegraful Român, Mitropolia Ardealului, Îndrumătorul Bisericesc de la Sibiu, Legea Românească de la Oradea, Ortodoxia, Studii Teologice, Mitropolia Banatului, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
A fost un om cu o adevărată chemare pentru misiunea preoţească. Deşi a fost episcop şi profesor, cel mai mult însă s-a străduit să fie un adevărat preot model, un misionar adevărat cu o viaţă morală ireproşabilă. Şi a fost. Am avut privilegiul să-l cunosc în anii studenţiei la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, când ne era duhovnic. Mărturisesc inundat de lacrimile sufletului că nu-mi aduc aminte de un om de o mai mare bunătate să poată să ne fie pildă pentru viitoarea lucrare misionară ca şi părintele Ioan. Ochii lui vorbeau singuri de bunătatea şi prezenţa lui Dumnezeu în el. Şi de fapt marea de oameni participanţi la înmormântarea lui poate să creioneze cu uşurinţă caracterul de slujitor adevărat a lui Hristos. Cuvintele sunt prea sărace pentru a-l putea zugrăvi în adevărata dimensiune. Un preot adevărat, aşa cum astăzi avem din ce în ce mai puţini şi a cărui coordonată de bază a fost iubirea aproapelui. O făcea cu o nedisimulată conştiinţă. Ne iubea şi ne învăţa ca niumeni altul. Şi toţi îl ascultam înmărmuriţi fiindcă ne capta cu această sinceră iubire de oameni şi largile sale cunoştinţe pe care nu se “străduia” să ni le înfăţişeze, ci se rostogoleau pe panta lină a dealului cunoaşterii, nu le afişa cu ostentaţie. Prin plecarea lui, Biserica Ortodoxă pierde pe unul din cei mai de seamă ierarhi ai ei.
Părinte bun, să-ţi fie somnul lin şi odihnitor şi îl rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască viaţă lungă ca să putem să te pomenim câte zile vom avea.
Veşnica lui pomenire, vrednică de amintire, în veci să fie pomenirea lui!

top

OPINIE
Fetiţă de 6 ani mâncată de câini
de Gheorghe Tănăsescu, Baltimore, MD

“Era mâncată toată de la piept în sus, iar craniul era gol, doar ochii i-au mai rămas”. Este mărturia şocantă a unui constănţean care a descoperit duminică seara trupul neînsufleţit al Valentinei Ţigănaş, fetiţa de 6 ani care a fost ucisă de câini. (Cotidianul)
“O parte din scalpul micuţei era smuls, iar faţa îi era desfigurată”. (Curentul)
Pe un câmp, la periferia oraşului Constanţa, fetiţa zăcea fără viaţă, sfârtecată, cu vena jugulară perforată. O parte din pielea capului a fost găsită undeva mai departe”. (România Liberă)
“Micuţa Valentina Ţigănuş a plecat sâmbătă seara de lângă adăpostul improvizat în care locuia cu părinţii săi, pe strada Portului, la periferia municipiului Constanţa… Avea muşcături pe tot corpul, dar faţa era, efectiv, mâncată, iar urme de scalp au fost găsite în apropiere. Era de nerecunoscut”. (Ziua)
Acestea au fost o parte din relatările presei despre chinurile suferite de un îngeraş căruia societatea nu i-a oferit nicio şansă de supravieţuire.
Şi acum, să-i ascultăm pe criminalii odiosului asasinat.
Primarul Constanţei, Radu Mazăre: “Este teritoriul comunei Agigea, este câmp, proprietate privată. Nu ai voie să intervii pe proprietate privată, este garantată de Constituţie. Este teren agricol cu nenumărate animale - vulpi, iepuri, şobolani, şerpi, câini”. Tot el: “Nu putem intra pe o proprietate privată să luam câinii. Problema este că mai mult de jumătate de constănţeni nu sunt de acord cu ridicarea maidanezilor de pe stradă. Hingherii merg cu poliţia după ei, pe motiv că sunt agresaţi de localnici”. Imbecilul, în loc să-şi dea demisia şi să fie bucuros dacă scapă numai cu atât, invocă garantarea Constituţiei, inviolabilitatea câmpului plin de vulpi, şobolani, şerpi, câini, respectarea dreptului de proprietate, ura cetăţenilor pe hingheri etc. Deci, moartea fetiţei a fost constituţională şi în conformitate cu legile ţării, dle primar? Şi, ca să-şi dovedească autoritatea dar şi laşitatea şi nimicnicia, edilul Constanţei spune: “Părinţii nu ar trebui să-şi lase copiii să umble teleleu pe câmp. Eu nu las copil de 6 ani şi niciun părinte responsabil nu face asta, chiar dacă este la câţiva metri de casa lui”, încheie nefericitul primar, care pare prea prost ca să înţeleagă că acel câmp cu jivine era locul de joacă al fetiţei, aerul şi soarele la care au dreptul şi cei din a căror sărăcie şi-a ridicat el şi ai lui, palatele. Să spună îmbuibatul ce ar fi făcut el dacă ar fi trebuit să locuiască într-un adăpost improvizat, la marginea oraşului, pe un câmp cu sălbăticiuni, fără cele mai elementare utilităţi şi instalaţii sanitare. Bătăios şi recalcitrant cum este, nu ar fi mers la primar, care putea fi chiar tatăl fetiţei, şi i-ar fi spart capul? Că bine-i făcea.
Să auzim şi un alt ucigaş. Este Adrian Mânăstireanu, directorul unei societăţi care a câştigat licitaţia pentru efectuarea serviciului de ecarisaj în municipiul Constanţa. El spune că terenul în cauză este privat şi face parte din intravilanul localităţii Agigea. “Este vorba de un teren câştigat în instanţă, omul şi-a pus grâu pe el”. Să înţelegem deci, că fetiţa a violat un teren particular, cu grâu-intravilan.
Iar Ion Ioniţă, primarul comunei Agigea, recunoaşte: “Cert este faptul că evenimentul s-a petrecut pe teritoriul nostru”, dar Primăria Agigea nu are serviciu de ecarisaj. Ion Ioniţă spune că în urmă cu mulţi ani, a încercat să înfiinţeze un adăpost, însă nu a reuşit. Însă salariu de primar a încasat! Dar proprietarul acelui imens teren intravilan cultivat cu grâu şi cu animale sălbatice, nu are nicio responsabilitate? Terenul este asigurat?
După relatările din Curentul/14 apr.’08, sarabanda aceasta a animalelor agresive şi a nesimţirii organelor locale faţă de viaţa şi securitatea oamenilor impune acţiuni penale şi restrictive ce nu pot fi aplicate corect decât de organisme europene precum CEDO. Ziarul arată că fetiţa mâncată de câini în oraşul Constanţa este a patra victimă a câinilor în mai puţin de o lună. Acum două săptămâni, un alt copil, de 9 ani, din judeţul Galaţi a fost sfâşâiat de maidanezi, ajungând la spital în stare gravă. Iar la sfârşitul lunii martie, în Bucureşti, o profesoară de desen a fost atacată de un câine, fiindu-i smuls jumătate din degetul mare de la mâna dreaptă, iar la mâini, la ambele coate şi la abdomen a suferit cusături. De asemenea, o studentă a fost atacată de patru câini, o bucată de piele de pe pulpa dreaptă fiindu-i smulsă cu totul.
Mai aflăm că există, şi mănâncă bani graşi de la cetăţeni, Administraţia pentru Supravegherea Animalelor, care se declară depăşită de situaţie, din luna ianuarie, deoarece Parlamentul a votat legea împotriva eutanasierii, iar cele două adăposturi pline cu 500 de câini nu mai fac faţă. Comentariile sunt de prisos, sunt de aşteptat măuri înainte de a ne lovi pe toţi turbarea. Care e de aşteptat în condiţiile existente pe câmpul cu lighioane unde Valentina Ţigănuş a fost mâncată de vie.
Preşedintele României, Procurorul General, CSAT şi Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, au ocazia şi datoria de a-şi dovedi puterea, competenţa şi spiritul de dreptate faţă de clasa oropsiţilor, precum zecile sau sutele de mii de oameni care vieţuiesc şi îşi cresc copiii în case insalubre, adăposturi improvizate, lipsite de cele mai elementare condiţii de igienă. Ar fi bună o măsură prin care înscrierea pe listele electorale ale organelor locale să se poată face numai în baza unui angajament ca, într-un anumit termen, să fie eradicate toate ca-zurile de locuinţe insalubre şi fără utilităţile strict necesare. Nerealizarea angajamentului urmând să atragă sancţiuni corespunzătoare.
Cazul micuţei Valentina Ţigănuş trebuie anchetat atât penal cât şi sub aspect social, prelucrat în dezbateri publice şi însoţit de măsuri penale împotriva tuturor celor implicaţi. Justiţia poate hotărî măsuri reparatorii faţă de suferinţele micuţei, obligând pe toţi cei care au contribuit, din nesimţire, la sfârşitul tragic al acesteia, proprietarul terenului şi toţi cei care au tolerat actul criminal, la plata unor despăgubiri care să asigure câte o locuinţă decentă tuturor celor care au fost obligaţi să trăiască pe câmpul groazei din Constanţa. Valentina s-ar bucura, de sus - dacă există un "sus" - că sacrificiul ei i-a ridicat părinţii în rândul oamenilor.
Ca să se înţeleagă de ce susţin această compensare, trebuie să povestesc o întâmplare a unei bătrâne (pe care societatea o îngrijeşte ca pe un copil). În plimbarea de dimineaţă, alături de soţul ei, bătrâna, trecută bine de 70 de ani, s-a împiedicat de o dală de ciment ieşită în afară şi şi-a fracturat cotul şi genunchiul. A urmat tratamentul medical şi a rămas cu un mic beteşug la un cot. Un avocat auzind de întâmplate, a cerut o poză de la locul accidentului şi datele respective. După vreo patru luni, bătrâna a fost invitată la un judecător, unde i s-a adus la cunoştinţă că pentru suferinţa îndurată la acea căzătură, i se propune o compensaţie din partea comunităţii (Baltimore County) de 12.000 de dolari, din care se scad cheltuielile medicale şi onorariul de avocat, urmând ca ea să primească în mână 6.700 de dolari. “Eşti de acord cu această compensaţie sau vrei să mergi la tribunal?”, a întrebat-o doamna judecător pe bătrână. Aceasta, uluită (româncă fiind), i-a mulţumit frumos, după care magistratul i-a spus: “Fii atentă să nu mai cazi”, iar soţului, care era alături, i-a recomandat: “Ai grijă de ea să nu mai cadă”, la care, i-am mulţumit şi eu, tot frumos.
18 aprilie 2008

top

OPINIE
“Dialog” inutil
de Alexandru Nemoianu, MI

Pe pagina de web a Arhiepiscopiei Române Misionare din America, entitate adusă în existenţă în anii ‘50 ca “alternativă“ şi mijloc de promovare a intereselor regimului bolşevic din România, după cunoscuta tactică a întemeierii de organizaţii paralele, a apărut o scrisoare adresată de către Patriarhul Daniel al Patriarhiei Române către Arhiepiscopul Nicolae al pomenitei entităţi. Acea scrisoare, datată în 11 martie a.c., dovedeşte câteva lucruri. Scrisoarea este de o agresivitate şi brutalitate care uluieşte şi care, de către majoritatea oamenilor, ar fi socotită jignitoare.
Aceeaşi scrisoare, prin formă şi spirit, arată că “autonomia deplină“ făgăduită pomenitei entităţi este strict apă de ploaie. Iar această împrejurare ar trebui să fie semnal de alarmă pentru oricine ar contempla soliditatea unor “făgăduinţe” date de către zisa Patriarhie. Scrisoarea este emisă după încheierea unui dialog cu o comisie a Episcopiei de la “Vatra”. (Acel dialog s-a încheiat printr-un “comunicat comun” cu conţinut controversat.) Aceeaşi scrisoare arată, după părerea şi în opinia mea, că în dialogul ce îl poartă, Patriarhia se află în flagrantă rea credinţă. Este uşor de dovedit acest lucru.
În urmă cu puţine luni, câteva persoane au alcătuit un “exarhat”(!?) ortodox român în Lumea Nouă. Acele persoane au cerut Patriarhiei să le admită sub “ascultarea” ei. Că a recunoaşte o nouă “jurisdicţie”, în condiţiile în care una, sub ascultarea Patriarhiei, există, având, cel puţin teoretic, “misiunea de a griji de ortodocşii- români din Lumea Nouă“ (acea entitate “misionară“ de care pomeneam) ar fi un oximoron, o contradicţie în sine şi de sine, pentru Patriarhie este limpede. Dar faptul că această “opţiune” este păstrată dovedeşte că Patriarhia negociază, repet, după părerea mea, în flagrantă rea credinţă, la limita ruşinoasă a şantajului.
Să continui un dialog în aceste împrejurări este, în părerea mea, pierdere de vreme şi de bani.

top

OPINIE
Biserica Ortodoxă Română: Quo vadis?
de Dumitru Stoian, Bucureşti

Biserica Ortodoxă a fost practic singura instituţie din ţară care, în fond, a ieşit întărită din teribila încrâncenare în timpul de peste 40 de ani dintre tradiţiile acestui neam şi pacostea roşie comunistă. Într-adevăr, sub regimul comunist, omul mic şi necăjit, în primul rând de la ţară, încătuşat de samavolnicii şi nedreptăţi, îşi găsea refugiul nu la autorităţi, nu la colectivă, nu la partid, ci la biserică, la preot.
Că duhovnicul în sutană uneori era şi în slujba diavolului, mireanul de rând nu avea de unde să ştie; aşa că spovedania, sfânta împărtăşanie şi credinţă în Cel de Sus îl îmbărbătau, îl întăreau în lupta zilnică pentru supravieţuire.
Aşa după cum se ştie, după 1990 a urmat o descătuşare de sub presiunea comunistă, iar lăcaşurile de rugăciune au devenit şi mai pline, ruga şi riturile bisericeşti s-au desfăşurat în libertate. Se pare însă că mai marii Bisericii n-au înţeles cum se cuvine acest elan de credinţă. În loc să se apropie de masele credincioase prin rugă, har şi dăruire, mulţi dintre reprezentanţii Bisericii de la noi au intrat pe un făgaş cel puţin străin învăţăturii lui Hristos. Slujbe religioase somptuoase, hramuri peste hramuri, mai deloc activităţi de ajutor a celor nevoiaşi, a copiilor străzii de pildă, concentrarea pe activităţi economice cât mai profitabile - dar în profitul cui? - au dus şi duc la o discreditare a instituţiei Bisericii şi a unor slujitori ai ei. Averea imensă acumulată prin recuperări de terenuri, păduri şi imobile, edituri şi activităţi la bursă, investiţii şi locaţii, au dus la un patrimoniu al Patriarhiei de peste 7 miliarde de euro. Un inginer agronom, de acum pensionar, care a lucrat şi trăit o viaţă numai printre ţărani, îmi spunea recent în ţară cu multă obidă: “Dacă fiecare schit de la noi ar lua câte 2-3 copii din cei numiţi “ai străzii”, nu s-ar mai chinui atâtea suflete tinere şi n-ar mai apăsa această ruşine asupra ţării.”
Ziare, emisiuni TV au relatat fapte de-a dreptul reprobabile comise de unii pastori bisericeşti. Astfel, s-a ajuns la un fel de comerţ ca la tarabă: o mărturisire sub patrafir - un milion de lei vechi; o cununie la biserica Caşin din Bucureşti - 12 milioane; un parastas într-un sat de ţară - 400 mii ş.a.m.d., la botezuri, înmormântări etc… Ba, de curând, pe un canal TV, s-a derulat o istorie de-a dreptul hilară: în timpul unei slujbe de cununie, un preot vorbea şi la un telefon mobil.
Prea Sfinţia Sa Patriarhul nou instalat, fiind procopsit de către preşedintele Băsescu şi cu un salariu (cică!) de 70 de milioane de lei vechi, a găsit cu cale să scumpească lumânările, fără să se gândescă la ţăranul bătrân care are o pensie de 3-4 sute de mii şi care din moşi strămoşi lua lumină din biserică cu lumânarea de ceară…
În zilele noastre s-a ajuns până acolo încât “mai marea” peste mânăstirea Agapia, recuperând pe drept un teren pe care oameni nevoiaşi în timp îşi construiseră case cu aprobări legale, pur şi simplu a spus că nu o interesează unde se vor duce familiile în cauză, dar să plece! Aceşti oameni cu familiile lor nu au ocupat deloc abuziv loturile pe care îşi construiseră aşezămintele modeste. Cu ani în urmă, primăriile îi împroprietăriseră, deci în mod normal mânăstirea ar fi trebuit să negocieze cu autorităţile în vederea obţinerii unui eventual alt teren echivalent. Dar, nu! Maica mai mare a cerut oamenilor categoric să plece cu case cu tot! Nu a interesat-o cum şi unde!
Ce să mai spui de Catedrala Neamului, finanţată din bugetul statului şi aşa sărac, de fluieră vântul prin el! Să nu mai pomenim de un proces de ortodoxism în domeniul educaţiei şi culturii, aproape la fel cu procesul islamizării din ţările în care Coranul a devenit legea supremă peste viaţă şi cugetele oamenilor, peste instituţiile publice.
Capii Bisericii Ortodoxe Române ar trebui să ia pildă nu de la Patriarhul Moscovei, care nu de mult sfinţea arme atomice şi nici de la Biserica Romei, care pierde zilnic credincioşi, de se închid zeci de lăcaşuri bisericeşti din Vestul Europei, pentru că mirenii catolici sunt sătui de vorbe, de traiul îmbuibat al căpeteniilor religioase, de abaterile unor preoţi băgaţi în afaceri ori în delicte sexuale.
Ar trebui, spun, ca mai marii Bisericii Ortodoxe de la noi să se inspire de la Biserica Evanghelistă americană, instituţie cu prestigiu prin apropierea faţă de adepţii ei, prin tălmăcirea Bibliei în înţelesul ei profund uman, prin grija nu numai sufletească dar şi materială a celor strâmtoraţi.
Unde se găseşte astăzi instituţia Bisericii de la noi faţă de preceptele Bibliei, faţă de învăţăturile lui Hristos? Realitatea crudă constă în faptul că ierarhii Bisericii de la noi aproape că şi-au pierdut direcţia (ruda!), iar personalităţi ca părintele Galeriu, ori părintele Sofian, ca să dau două exemple, nu le mai găseşti nici să le cauţi cu lumânarea. Cine are urechi de auzit, să audă! Altfel, mă tem că va veni reculul.

top

Vă mulţumim mult tuturor celor care, din bunătate şi generozitate, din dorinţa de a păstra vie presa de limba română din America, ne-au trimis donaţii:
Ion Tarzaman, Camarillo, CA
Elena Constantin, Vancouver, CA
Pr. Theodor Damian, Woodside, NY
Constantin Ionescu, Costa Mesa, CA
George Polinski, San Rafael, CA
Ioan Trandafir, San Bernardino, CA
Zsolt Takas, Valley Cottage, NY
Vele Mihaileanu, Phoenix, AZ
Kathleen Toth, Bronx, NY
Lorin Contescu, Costa Mesa, CA
Liana Popov, Seattle, WA
Vasile Vicol, Lake Forest, CA
Maria Baias, Simi Valley, CA
Ion Anton, Los Angeles, CA
Mircea Constantinescu, Savannah, GA
Cătălina Glaser, Branford, CT
Fanda Cergau, Wales, MI
Justin Liuba, Fundaţia Iuliu Maniu, New York
Nicolae Nelson, Sugar Land, TX
Lidia & George Cioloca, Lancaster, PA
George Sarafolean, Skokie, IL
Adriana Popescu, Long Beach, CA
Antonio Cobîrzan, Chicago, IL
Jon Cepoi, Las Vegas, NV
Tudor Toader, Austin, TX
Claudia Hasmasan, Glendale, AZ
Radu Timis, Yuma, AZ.
Haroutune Garabedian, Troy, MI
Florian Toma, Bolivar, MO
Levon Cazarian, Mission Hills, CA
Petre Campean, Mesa, AZ
Maria Comsulea, Landing, NJ
Lucia Gheţu, Birmingham, AL
Jean Bukiu, Chicago, IL
George Beldescu, San Rafael, CA
Ioan Banceu, Bonita Springs, FL
Vasile Idriceanu, Hemet, CA
Michael Vlădescu, Artimmex International, Canada
Vele Mihaileanu, Phoenix, AZ
George Dănilă, Seattle, WA
Liana Popov, Seattle, WA
Victoria Bărdeanu, Jackson, NY
Paul Alexander, Laguna Woods, CA
Camelia Creţu, Claremont, CA
Maria Baias, Simi Valley, CA
Magdalina Constantinescu, Canoga Park, CA
Viorica Mitrea, Holiday, FL

top

Apel cãtre cititori
Au trecut zece ani de când ne strãduim din rãsputeri, sã punem, sãptãmânal, sub ochii Dumneavoastrã, luminã din lumina Gândului Românesc, oglindind împlinirile si sperantele românilor din tara de acasã si din lumea întreagã.
Eforturile pe care le-am depus si le depunem pentru a vã aduce, în limba românã, informatii din toate domeniile vietii din tarã si din afara ei, presupun o investitie financiarã deosebitã.
În momentul de fatã, ne aflãm, din nefericire, într-un mare impas. Posibilitãtile noastre de a face fatã cheltuielilor de editare, sunt sever limitate.
De aceea facem apel la Dumneavoastrã, cititorii, sã ne sprijiniti cu câte o donatie. Orice sumã va fi binevenitã. Trimiteti check personal sau money order pe numele Meridianul Românesc, la adresa de pe prima paginã.
Cu multumiri anticipate,
Meridianul Românesc