|
Românii de pretutindeni
Reţinerea diplomatului român arată rolul spionajului în politica externă est-europeană
Reţinerea unui diplomat român la Moscova pentru spionaj arată rolul durabil jucat de serviciile de informaţii din statele est-europene în urmărirea intereselor lor de politică externă, în condiţiile creşterii competiţiei în regiune între Occident şi Rusia, comentează agenţia de analiză STRATFOR. Gabriel Grecu, secretar I la ambasada României de la Moscova, a fost reţinut la 16 august pentru spionaj şi declarat persona non grata, determinând autorităţile de la Bucureşti să expulzeze, la rândul lor, un diplomat rus. Presupusul ofiţer român de informaţii a fost deconspirat de una din sursele sale din Rusia şi, deşi există informaţii contradictorii privind capturarea sa, datele căutate de acesta erau în acord cu interesele geopolitice ale României, precizează STRATFOR. Înainte de arestarea sa, Grecu ar fi cerut sursei sale din Rusia să îi ofere informaţii militare privind Republica Moldova, regiunea separatistă Transnistria şi oblasturile ucrainene Cernăuţi şi Odesa, ele reprezentând priorităţi ale serviciilor de informaţii române, care se tem de creşterea influenţei ruse în regiune. Aşezarea Republicii Moldova între Munţii Carpaţi şi Marea Neagră face din această ţară un teren “strategic” de disputare a puterii, fie că este vorba despre Rusia, care încearcă că îşi sporească influenţa în Balcani, fie că este vorba despre România, putere europeană, care “âşi proiectează influenţa în teritoriul rus”, potrivit STRATFOR. De asemenea, informaţiile despre Ucraina sunt deosebit de valoroase, în condiţiile în care Rusia şi Ucraina au emis recent o declaraţie comună în care anunţă că vor coopera în vederea soluţionării problemei transnistrene. În replică, potrivit STRATFOR, preşedintele român Traian Băsescu declarase recent că Bucureştiul se va folosi de comunităţile de români din vestul Ucrainei pentru a face presiuni asupra Kievului, în legătură cu conflictul transnistrean. Potrivit agenţiei de analiză, este posibil ca raportul FSB referitor la deconspirarea lui Grecu de către contactul său rus să ascundă de fapt adevăratele surse şi metode folosite de ruşi pentru a-l identifica pe român, cum ar fi o sursă umană sau interceptarea. De asemenea, această poveste ar putea acoperi un agent rus infiltrat în cadrul serviciilor de informaţii române, care ar fi alertat Moscova în legătură cu activităţile presupusului spion român. Este posibil şi ca sursa din Rusia a lui Grecu să fi reprezentat de fapt o modalitate a Moscovei de a prinde în capcană ofiţeri români sub acoperire. Având în vedere istoria României, de fost satelit sovietic, agenţii români de spionaj au fost antrenaţi de KGB, iar serviciile ruse de informaţii au surse infiltrate adânc în interiorul multor agenţii de spionaj est-europene, inclusiv din România. “Deşi mulţi români şi cetăţeni din statele învecinate se declară împotriva ruşilor, mulţi au cooperat strâns cu sovieticii în timpul Războiului Rece şi după această perioadă, iar aceste relaţii implică faptul că există localnici mai mult decât suficienţi, dispuşi să servească interesele Moscovei”, apreciază STRATFOR. Aceste arestări şi expulzări reciproce de suspecţi de spionaj între Rusia şi România probabil că nu se vor opri în curând şi ar putea chiar să devină mai frecvente, în condiţiile unei intensificări a competiţiei între Occident şi Rusia pentru extinderea influenţei în Europa de Est, în special în ceea ce priveşte Republica Moldova, conchide agenţia de analiză.
Roma: Trei români au vrut să violeze o minoră de 12 ani
Un bloc abandonat şi ocupat abuziv de români a fost teatrul unei tentative de viol a cărei victimă a fost o minoră. Agresorii au fost arestaţi. Trei români cu vârstele de 20, 21 şi 30 de ani au fost arestaţi azi-noapte de către forţele de ordine pentru o tentativă de viol, informează “Corriere della Sera”. Cei trei locuiau împreună cu pă-rinţii fetei într-un imobil ocupat abuziv în cartierul Tuscolana din sudul Romei. Românii au urmărit momentul când părinţii minorei au plecat de “acasă” şi au sărit pe fată. Strigătele disperate ale minorei au fost însă auzite de părinţi, care ieşiseră de puţine minute. Aceştia s-au întors imediat, iar între cei trei agresori şi părinţii fetei a început o altercaţie. Mama victimei s-a ales cu răni pe mâini care vor avea nevoie de câteva zile de îngrijiri me-dicale, mai precizează sursa citată. Acestea i-au fost provocate de cel mai tânăr dintre agresori. La locul faptei au intervenit câteva echipaje de poliţie şi carabinieri. Cei trei agresori au încercat să evite arestul tăinduse-se pe mâini cu lama. Forţele de ordine nu s-au lăsat impresionate şi i-au dus pe cei trei la spitalul San Giovanni Addolorata, după care la penitenciarul Regina Coeli. Rănile pe care românii şi le-au provocat vor avea nevoie de cinci zile de îngrijiri medicale, dar între timp se află la dispoziţia magistraţilor.
Un român de etnie romă declară că va rămâne în Franţa “până la moarte”
Un român de etnie romă declară că va rămâne în Franţa “până la moarte” şi că nu are nici un rost să se întoarcă în România. “Voi rămâne în Franţa până la moarte, nu are nici un rost să mă întorc” în România, a spus Iancu Petru. În vârstă de 28 de ani, tânărul este pe punctul de a reuşi să se integreze în Franţa, dar el priveşte cu îngri-jorare ameninţările cu expulzarea care apasă asupra apropiaţilor săi, ca şi asupra altor mii de romi. Veniţi în principal din România şi din Bulgaria, ei sunt vizaţi de măsuri de securitate decretate în cursul verii de Nicolas Sarkozy, după un incident în care au fost implicaţi ţigani francezi. Un prim grup de 93 de romi expulzaţi părăseau Franţa joi. Iancu Petru, venit din România în căutarea unui trai mai bun în Europa Occidentală, nu se află în această situaţie. El trăieşte într-un “sat” constituit din câteva locuinţe prefabricate, la Aubervilliers, la periferia de nord a Parisului. În cinci ani, el a învăţat franceza, iar copiii săi de nouă şi 11 ani merg la şcoală. Familia a părăsit caravana şi speră să se mute în curând într-un apartament. Fierar, ca mulţi alţi romi, la sosirea sa în Franţa, el se ocupă în prezent cu montarea de ferestre. Acest român instalat într-un “sat de integrare” este văzut ca un privilegiat printre cei aproximativ 15.000 de romi care trăiesc în Franţa. “Părinţii mei trăiesc într-o tabără din apropiere şi ar putea fi expulzaţi în orice moment. Sunt trişti, dar nu pot face nimic. Nu vorbesc franceza şi este greu să găsească de lucru în Franţa în acest moment”, subliniază el. Tabere de romi au fost desfiinţate în comuna vecină Montreuil, într-o altă zonă mai la sud de Paris şi, joi dimineaţă, în apropiere de Grenoble. În decurs de trei săptămâni, aproximativ 50 de tabere au fost evacuate de poliţie. Neda Alin, în vârstă de 33 de ani, tocmai a fost evacuat dintr-o tabără unde trăia cu familia sa, sub podul de pe o autostradă din regiunea pariziană. Refugiat într-un gimnaziu din Choisy-le-Roi, la sud de Paris, el s-a declarat “stresat”. “Ne e teamă ca poliţia să nu ne ia şi să ne ducă înapoi cu avionul”, spune el. Fierari, muzicieni de stradă, vânzători de flori sau de ziare, romii se confruntă cu o integrare dificilă în Franţa. “Angajatorilor le e teamă deseori de romi, pentru că au dinţi de aur şi pentru că seamănă cu nişte ţigani”, explică Nabil Bendami, care administrează satul de locuinţe din prefabricate din Aubervilliers, criticând totodată aceste stereotipuri. Potrivit acestuia, mulţi bărbaţi şi femei de etnie romă sunt serioşi la locul de muncă şi au un temperament mai degrabă individualist, destul de diferit de imaginea marilor triburi ale nomazilor. “Ca atunci când bunicii mei au sosit din Algeria în anii ‘70, oamenii cred că aceste comunităţi sunt solidare, dar este o solidaritate apărută din cauză că nu au de ales”, explică el. Treisprezece familii trăiesc în acest “sat” din Aubervilliers creat în încercarea de a îmbunătăţi integrarea romilor. Ele plătesc pentru cazare în funcţie de posibilităţi. “Nu mai există tabere improvizate de romi la Aubervilliers, după lansarea acestui proiect”, subliniază primarul din oraş, Jacques Salvator, un socialist. “Nimeni nu s-a exprimat încă deschis împotriva programului”, al cărui cost este de aproximativ 300.000 de euro pe an, adaugă el.
Trăieşte într-un azil din Malaga şi scrie o trilogie despre istoria României
După o viaţă de grele încercări, Nicolae Iovescu (59 de ani) trăieşte cu 426 de euro pe lună ajutor de şomaj, scrie poezii în spaniolă şi lucrează la o trilogie despre România din perioada 1940-1989. În fiecare noapte, Nicolae Iovescu (59 de ani) fură două ore somnului pentru a citi o carte, fie ea de fizică nucleară, filosoie, istorie sau orice alt domeniu care-i descoperă puţin mai mult din lume, relatează publicaţia . Datorită cărţilor citite despre Primul şi Al Doilea Război Mondial, împrumutate de la biblioteca publică din Malaga, a putut compara istoria învăţată în şcoală, în timpul comunismului, cu cea adevărată, aflată abia acum, în a doua jumătate a vieţii. Tot graţie acestor cărţi s-a îndrăgostit de un nou cuvânt în spaniolă, “trinchera” (şanţ, tranşee), pe care l-a folosit într-una din poeziile în spaniolă, pe care le scrie, începând de anul trecut, de când Iovescu a devenit membru al Asociaţiei Scriitorilor din Malaga. Toată viaţa a fost urmărit de dorinţa de cunoaştere şi aceasta nu a încetat nici astăzi, când este şomer, trăieşte în azilul de psihogeriatrie San Juan de Dios din Malaga, cu 426 de euro pe lună, ajutorul excepţional de şomaj de la stat. În România a vrut să studieze regia de film, animat de pasiunea pentru filme, mai ales cele occidentale, pe care le vedea în cinematografe, dar spune că membrii partidului comunist aveau locurile rezervate, aşa că s-a reorientat spre tehnică cinematografică, lucrând ca operator de film. Mai târziu, povesteşte Iovescu, “am muncit ca inspector cultural, controlând producţia culturală din sălile de cinema, festivale de dans şi spectacole de pe un teritoriu cam cât jumătate de Andaluzia. Mi-am completat, timp de 18 ani, salariul muncind şi ca profesor de fotografie”. Căderea lui Ceauşescu, deşi a adus libertate românilor, a însemnat şi începutul unor vremuri tulburi. Iovescu şi-a pierdut locul de muncă. “Eram dezorientaţi, pentru că mulţi români nu ştiam din ce să trăim”, mărturiseşte Nicolae, care, în 1992, a plecat în Iugoslavia şi Ungaria, unde a muncit ca instalator şi electrician, apoi, după un timp, în Germania, unde a lucrat ca operator de film. A fost nevoit să se întoarcă în ţara natală, pentru a avea grijă de mama sa, bolnavă, şi de fiul său. A urmat divorţul. “A fost o lovitură grea pentru mine, dar nu făceam decât să încerc să găsesc în fiecare zi ceva să îmi hrănesc mama şi copilul”, povesteşte Iovescu. A ieşit la liman ca şi camionagiu, în timp ce, în casă, cele 2.000 de cărţi pe care le păstra, erau amintirea unei vieţi dedicate culturii, care acum trebuia schimbată pe muncile fizice. La Malaga a ajuns în 2007, un an deloc bun, preludiu al crizei, deşi a reuşit să facă câte una alta, pe ici, pe colo. “Am câştigat nişte bănuţi, cu care mi-am cumpărat un DVD player, pentru a studia limba spaniolă urmărind filme”, spune el. Cu ajutorul filmelor şi cu un dicţionar, Nicolae Iovescu, care mai vorbeşte şi sârbo-croata şi germana, a început să stăpânească limba, cu aceleaşi rădăcini latine ca şi a sa. Plin de dorinţa de a cunoaşte şi a învăţa, a început să frecventeze reuniunile săptămânale ale Asociaţiei Scriitorilor din Malaga, iar la un moment dat, una dintre membrele asociaţiei, Maria Vega, l-a sfătuit să se apuce de scris poezie spaniolă. “Îi voi fi mereu recunoscător pentru asta”. “Nu iese mereu ceea ce gândeşti, dar apoi începi să corectezi strofele şi îţi dă de gândit”, spune Iovescu. În afară de poezie, Nicolae scrie o trilogie despre viaţa în România din anii 40 până la căderea lui Ceauşescu. Până acum a scris 200 de pagini din prima parte, “Ziua Miracolelor”, pe care o redactează în română şi apoi o traduce în spaniolă. Dorinţa sa este să îşi poată edita opera într-o bună zi, pentru a face cunoscut “procesul de distrugere al societăţii româneşti” din perioada acestor ani de plumb. “Cu această carte vreau să-mi demonstrez talentul, capacitatea de creaţie”, susţine, în timp ce-şi reiterează “of”-ul, acela că viaţa nu l-a lăsat să-şi dezvolte latura artistică. Acum, fără un loc de muncă şi cu un mic ajutor social, găseşte forţa să creeze. Dorinţa sa este aceea de a găsit o cameră în care să poată scrie şi studia, în schimbul întreţinerii locuinţei. Asociaţia Scriitorilor din Malaga, unde şi-a făcut mulţi prieteni, i-a permis să-şi păstreze cele 250 de filme într-o încăpere. “La 11 ani am văzut Viva Zapata. Există şi filme pe care le-am văzut de 500 de ori”. Nicolae Iovescu, un bărbat amabil, educat şi foarte metodic, continuă să înveţe, citind şi scriind, acum şi în spaniolă, cu speranţa că într-o zi va ieşi la lumina tiparului trilogia despre patria sa. Această dorinţă îi dă putere să meargă mai departe şi speranţă într-un viitor mai bun. Cei interesaţi să-l ajute sau să ia legătura cu el, o pot face la telefonul 645.54.63.91.
O româncă, implicată în deturnarea a 800.000 de dolari în SUA
O româncă a fost implicată, alături de alte două persoane, în deturnarea a peste 800.000 de dolari strânşi pentru Biserica Ortodoxă Greacă din Statele Unite. Parchetul a pus-o sub acuzare pe românca Daniela Rădulescu, în vârstă de 46 de ani, care s-a dat drept reprezentant al Bisericii ortodoxe româneşti Sfinţii Constantin şi Elena. Spiros Moshopoulos, în vârstă de 62 de ani, proprietarul companiei Spimos Enterprises, a organizat un joc de bingo, la care au participat mulţi imigranţi din America Latină. Acesta a declarat că banii strânşi vor fi donaţi Bisericii Ortodoxe Elene din SUA. Folosind o organizaţie caritabilă ca faţadă, el nu a fost nevoit să plătească taxe pentru banii încasaţi. O a treia persoană, Tommy Skiada, în vârstă de 49 de ani, însărcinat cu securitatea la Spimos Enterprises, a fost arestată în acest dosar. Cei trei suspecţi au câştigat aproximatuv 830.000 de dolari în perioada ianuarie 2007-februarie 2010, potrivit actului de acuzare. Biserica Ortodoxă Greacă din SUA a declarat că nu poate oferi niciun comentariu cu privire la acest caz.
de Andrei Niţă, Washington, DC
top
Recuperarea domnitorului:
Vlad Ţepeş, drumul de la voievod la vampir şi înapoi
Au trecut 113 ani de la publicarea romanului “Dracula” al lui Bram Stoker. Această aniversare, marcată în 2008 de Kunsthistorisches Museum din Viena printr-o amplă expoziţie de obiecte şi tablouri, a redeschis discuţia asupra personajului istoric Vlad Ţepeş - Dracula. La doi ani de la eveniment, a venit rândul Muzeului Naţional de Artă al României să reconfigureze imaginea acestui domnitor, care a pendulat veacuri întregi între legendă şi realitate, astfel încât expoziţia deschisă până la 10 octombrie pune domnitorul român în adevărata lumină. Pretextul a fost tot o expoziţie de documente, menită să facă lumină în cazul “vampirului” voievod.
de Maria Dobrescu
Arta, literatura şi cinematografia au făcut din contele Dracula (Vlad Ţepeş) un brand de ţară, un indicator de identitate naţională. Meritul este al lui Bram Stoker, desigur, care a surprins lumea internaţională cu romanul său pe care-l aruncase pe piaţă ca veridic. Însă adevărata campanie publicitară a început odată cu ecranizarea din 1922, “Nosferatu - Simfonia groazei”, a regizorului F.W. Murnau, cu Max Schreck în rolul titular. Pelicula este considerată o adaptare clasică, tipică expresionismului german. Însă următoarele filme cu vampiri şi contele sângeros din Carpaţi au contribuit definitiv şi irevocabil la mitizarea domnitorului Vlad Ţepeş (1431 - 1476), la transformarea lui într-o legendă. Acestea - “Dracula” (SUA, 1931, regia Ted Browning, cu Béla Lugosi), “Dracula, Prince of Darkness” (Marea Britanie, 1965, regia Terence Fisher, cu Christopher Lee), “Blood for Dracula” (Franţa-Italia, 1974, regia Paul Morrissay, producător Andy Warhol), “Nosferatu the Vampire” (RFG-Franţa, 1979, regia Werner Herzog, cu Klaus Kinski) etc. - au menţinut mitul la nivelul celor mai performante campanii de promovare din istorie. Poate la fel de inspirate ca acelea de la Coca-Cola. Nu trebuie să mai amintim de varianta din 1992 a lui Francis Ford Coppola, care, cu marii actori din distribuţie, Gary Oldman, Anthony Hopkins, Winona Ryder, Keanu Reeves, l-a revigorat fundamental pe celebrul “liliac”.
Ei bine, tot din lumea cinematografiei ne vin veştile bune referitoare la supravieţuirea lui Dracula. De data aceasta, Brad Pitt, în rol de producător, îl va recrea pe “Vlad”, în 2010, se pare, într-un lungmetraj al cărui subiect îl reprezintă viaţa şi personalitatea adevăratului Vlad Ţepeş. Însă, dovadă că românii nu şi-au lăsat domnitorul pradă defăimărilor şi deformărilor şi l-au schiţat aşa cum a fost, un om al epocii sale, este un alt film de referinţă, o capodoperă a genului, “Vlad Ţepeş” din 1979, în regia lui Doru Năstase, cu Ştefan Sileanu titular.
“Tablouri dintr-o expoziţie”
Aşadar, cinematograful a impus, timp de un secol, un brand internaţional mai fertil decât cronicarii vremii şi l-au conservat mai ceva decât muzeele lumii. Demitizarea sa în memoria afectivă este foarte greoaie. Dovadă, cele două evenimente susţinute succesiv de Muzeul din Viena şi Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, importante de altfel, dar care nu pot concura publicitatea agresivă construită de cea de-a şaptea artă. Cu toate astea, expoziţia, deschisă timp de trei luni la MNAR, din iulie până în octombrie 2010, are răgazul suficient (cât al rulării unei premiere cinematografice la malluri) să repună pe tapet imaginea domnitorului şi a vampirismului într-un context istoric şi documentar realist. De aceea, în expoziţia actuală sunt prezente, alături de obiecte împrumutate de la muzee din Austria, Ungaria, Germania, Slovenia, şi piese din patrimoniul naţional, de la MNAR, Muzeul Naţional de Istorie a României, Muzeul Naţional Peleş, Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Cinegetic al Carpaţilor. Piesa centrală şi vedeta expoziţiei o constituie bine-cunoscutul portret al voievodului Vlad Ţepeş, conservat de mai bine de 400 de ani la castelul Ambras din Innsbruck (Austria). Dar nu lipsesc nici fragmente literare, inspirate de legenda prinţului Dracula, şi nici filmele care au avut un rol decisiv în statornicirea mitului. Sălile abundă de arme şi armuri europene şi otomane, portrete princiare şi de militari eroi, xilogravuri, manuscrise, hărţi, obiecte de cult din epocă.
Expoziţia este concepută pe patru secţiuni. Prima îşi propune să exploreze legendele create în jurul voievodului valah din secolul al XV-lea, iar personalitatea, imaginea şi epoca sa sunt ilustrate de o serie de tablouri şi documente. Cea de-a doua ne duce în lumea conflictelor dintre turci şi creştini, în Europa de Sud-Est (secolele XV-XVIII), care, cu toate neajunsurile lor, au contribuit la schimburi culturale importante. A treia secţiune abordează mitul vampirismului prin gravuri de epocă, scrisori, tratate pentru vindecarea de “boala vampirismului”, dar şi prin notiţele şi ciornele romanului “Dracula” de Bram Stoker, şi fragmente de texte literare care fac referire la vampiri şi creaturi supranaturale, semnate de Homer, Ovidiu, Goethe, Byron, Beaudelaire ş.a. Cea de-a patra sală este cea a filmului, a lui “Nosferatu - Simfonia groazei”, care rulează zilnic, şi a altor filmuleţe de gen. Portretele sunt numeroase: al lui Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Skanderbeg, Matei Corvin, ale celor din familia Esterhazy, Bathory etc. O piesă interesantă este un cripto-portret (“portret deghizat”) al voievodului: panoul Hristos în faţa lui Pilat - o scenă din ciclul Patimilor ce provine de la altarul mănăstirii franciscane din Viena, conservat acum la Galeria Naţională din Ljubljana, în care recunoaştem în fizionomia lui Pilat trăsăturile lui Vlad, aşa cum apăreau în portretele sale din epocă.
Cântărind expunerea şi efectul acestor obiecte asupra publicului, am remarcat că scorul între imaginea de voievod şi vampir este egal. Istoria şi arta au concurat productiv.
Ţepeş reloaded
“Vlad Ţepeş, un politician al ordinii. Credinţa în vampiri a fost creată pe nedrept în legătură cu Vlad Ţepeş. S-a confruntat cu Imperiul Otoman şi nu cu morţii vii şi vampiri. În realitate, Vlad Ţepeş era un luptător pentru libertate, tiran, nemilos, politician al ordinii”, au fost cuvintele fostului ambasador al Austriei la Bucureşti, înainte de deschiderea expoziţiei. Este o axiomă pe care o ştim aprioric şi mi se pare o greşeală să încercăm să combatem reprezentarea imaginară a cinematografiei hollywoodiene. Sunt două portrete - unul al ficţiunii şi altul al adevărului obiectiv - care coexistă fără rivalitate conflictuală. Una-i una şi alta-i alta, cum ar spune românul. Extrapolând, Hollywoodul este Platonul nostru care l-a branduit pe Socrate, sigur, păstrând proporţiile comparaţiei.
Ce a făcut adevăratul Vlad Ţepeş? Domnia sa, din veacul al XV-lea, a fost una extrem de zbuciumată şi agitată din cauza expansiunii Imperiului Otoman. O marte parte din Europa de Sud-Est ce ţinea de Imperiul Bizantin este cucerită în 1453 de către turci, care obţin controlul asupra Constantinopolului. Cuceritorii ajung să stăpânească mare parte din Balcani (Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Albania şi Grecia), ajungând până la porţile Vienei. În acest context istoric, spun cercetătorii, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare. Astfel, în timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de Poartă şi de regatele Ungariei, iar voievodul român a devenit renumit prin cruzime şi pentru că obişnuia să îşi tragă inamicii în ţeapă. De asemenea, după urcarea pe tron, Ţepeş a instaurat taxe vamale şi de tranzit celor care treceau prin Ţara Românească spre Bucureşti, Bulgaria sau Istanbul, iar din cauza conflictelor cu negustorii saşi şi braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca fiind un principe de o cruzime demonică. Primii trei ani de domnie au dat rezultate politice imediate: ţara e curăţată de tâlhari şi trădători, iar poporul îl iubeşte, spun istoricii. De aceea, cu nostalgie metafizică, românii se-ntreabă, în cadrul socio-politic de-acum, asemenea lui Eminescu: “Unde eşti, tu, Ţepeş, Doamne?” Poate că aceşti ani de derută cer un “Vlad reloaded”, dar, sigur, o astfel de năzuinţă ţine doar de literatură. Iată, totuşi, la ce folosesc miturile, care este didactica lor: aceea de a constitui repere.
Porecle branduite
Biografia sa conţine şi multe greşeli politice, iar exegeţii ţin cont de acest lucru şi de realităţile vremii. Nu le vom expune şi analiza, deoarece sunt nenumărate studii pe această temă care îl reflectă pe domnitorul român într-o lumină obiectivă.
Documentele spun că porecla de Dracula - fără nici o legătură cu vampirismul - are o semnificaţie cu totul aparte. Tatăl său, Vlad al II-lea (Dracul), fusese primit în Ordinul Dragonului, similar cu cel al Cavalerilor de Malta sau al Cavalerilor Teutoni. Ordinul Dragonului, o societate militaro-religioasă, fusese înfiinţat în anul 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (ulterior împărat al Sfântului Imperiu Roman) şi de a doua sa soţie, Barbara Cillei. Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era acela al apărării creştinismului şi a purta cruciade contra turcilor otomani. Datorită apartenenţei la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Ţepeş era supranumit Dracul, iar saşii transilvăneni, din răzbunare faţă de fiu, se spune, îl asociau pe domnitor mai mult cu dracul decât cu dragonul. Vlad Ţepeş obişnuia să se semneze cu numele tatălui său, Dracula, fapt dovedit de o primă însemnare documentară de la Bucureşti, datată 20 septembrie 1459. O altă explicaţie a poreclei ar fi aceea că termenul de Dracula este un derivat din românescul Drăculea - fiul lui Dracul, tatăl său având, cum spuneam, acest titlu datorită decoraţiei care înfăţişa un dragon.
Cealaltă poreclă, Ţepeş, vine de la despotismul domnitorului, un însetat de sânge, care a instituit pentru prima oară, ca măsură punitivă, trasul în ţeapă. Istoricii spun că Vlad Ţepeş a adoptat această metodă, extrem de răspândită în Evul Mediu occidental, de la vărul său bun, Ştefan cel Mare, fiind primul care a folosit teribilul supliciu în Ţările Române. Chiar turcii îl denumeau Kazikli Bey (Prinţul Ţepeş). Aproape orice infracţiune, de la minciună şi furt până la omor, putea fi pedepsită prin trasul în ţeapă. Mai mult, saşii povesteau la vremea respectivă că Vlad ordona deseori ca osândiţii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spânzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba. Ei bine, toate aceste legende sângeroase au ajuns pe ecranele cinematografelor, rezultatul fiind unul foarte profitabil din punct de vedere financiar.
Ce facem cu mitul?
Titlul expoziţiei actuale de la Muzeul Naţional de Artă al României, “Dracula - voievod şi vampir”, mi se pare legitim. Aşa a şi intrat în mentalul colectiv domnitorul român, ca voievod şi ca vampir, şi, se pare, aşa va rămâne, bineînţeles, făcându-se distincţia între cele două biografii. Străinii produc bani din acest mit, iar noi ne bucurăm cu gloria. Important este că, pornind de aici, au apărut totuşi o serie de derivate ale ficţiunii Dracula şi în România, iar întreprinzătorii valorifică turistic acest potenţial: s-au deschis restaurante cu scenete în care vampirul (un actor, de regulă) închină un pahar de vin roşu cu clienţii, castelele şi cetăţile fortificate din Transilvania sunt vizitate de turiştii curioşi, care vor să fie surprinşi, au apărut suvenire specifice şi mâncăruri “tradiţionale”. Involuntar, Bram Stoker a făcut să se vorbească despre România la nivel internaţional. Fără romanul său, “Dracula”, publicat în 1897, Vlad Ţepeş nu s-ar fi bucurat de notorietate decât pe plan local. Mitul aduce în continuare profit, însă, în paralel, este necesar să contrapunem ficţiunii adevărul istoric. Un parcurs biografic al lui Vlad Ţepeş impune permanent discuţii despre mitizarea şi demitizarea sa, drumul mergând de la voievod la vampir şi înapoi.
Domnitorul
Vlad Ţepeş (noiembrie/decembrie 1431 - decembrie 1476) a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut în Sighişoara (alte surse spun că la Târgovişte), ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănence. A fost căsătorit de două ori: întâi cu o aristocrată din Transilvania şi apoi cu Ilona Szilagyi, verişoară a lui Matei Corvin. A avut trei băieţi: Mihail şi Vlad din prima căsătorie, şi Mihnea I cel Rău din a doua.
“Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că a coborât morala absolută prin ţepele… la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi, fără ăsta, istoria românilor e o pajişte cu miei!” Petre Ţuţea, volumul 322 de vorbe memorabile, Ed. Humanitas.
top
|
