|
“Alo, Securitatea?”
Într-un an cât în 11
Dacă cifra maximală înaintată de Radu Stroe, 14.000 de posturi telefonice ascultate, va fi confirmată oficial, acest lucru va însemna că într-un an România a reuşit să asculte aproape circa 75% din telefoanele interceptate în perioada 1991-2002. Potrivit unor date publicate acum câţiva ani de către fostul procuror general, Ilie Botoş, începând din 1996 s-au eliberat, până inclusiv în 2002, aproape 5.500 de autorizaţii, alte peste 14.200 de mandate de interceptare fiind eliberate de procurori în perioada 1991-2002, la solicitarea SRI, SIE, Direcţiilor de Informaţii ale Armatei şi Internelor şi Serviciului de Informaţii al Ministerului Justiţiei, în temeiul Legii 51/1991 privitoare la siguranţa naţională. La prima categorie era vorba de corupţie şi crimă organizată.
Comparaţii cu rezultate şocante
Conform informaţiilor date publicităţii în bilanţul SRI pe anul 2005, circa 6.370 de posturi telefonice şi 2.373 de persoane au fost interceptate de către SRI, care deţine şi autoritatea care se ocupă de interceptări. Radu Timofte, fostul director al SRI, preciza că în 2005 s-ar fi "ascultat" mai puţin cu 27,19 la sută faţă de 2004. Conform acestor date, în 2004 numărul persoanelor ascultate a fost de circa 3.000, faţă de 3.464 în SUA. Datele pe 2005 nu au fost încă date publicităţii în Statele Unite. Iar dacă ţinem cont de faptul că, în 2003, în America s-au făcut interceptări cu 19 la sută mai puţine, iar în România cuantumul a fost la fel, atunci aritmetica simplă spune că în acel an i-am “depăşit” pe americani la interceptări. De asemenea, aritmetica dă rezultate asemănătoare şi pentru 2002.
În legea Bugetului de Stat pe anul 2007, cheltuielile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sunt de 14.620.690.000.000 ROL. Anul trecut au fost monitorizate 6.370 de posturi telefonice aparţinând unui număr de 2.373 de persoane.
Conform unor date ale APADOR CH, în 2002, un post telefonic a fost ascultat, în medie în jur de 220 de zile. Un calcul simplu arată că, în cazul în care ascultarea a fost în medie de 30 de minute în fiecare zi, reiese o medie de 111 ore pentru fiecare post telefonic. În consecinţă, la o medie de şase milioane pe oră, pentru fiecare post s-a cheltuit suma de 666 milioane de lei. Suma totală pentru anul 2005, pentru cele 6.370 de telefoane monitorizate, este de circa 4.242 miliarde de lei vechi.
În cazul în care media de ascultare ar fi fost de circa o oră pe zi, suma ar fi de circa 8.500 miliarde de lei vechi, adică mai mult decât bugetul unui minister care este în jur de 8.000 de miliarde. Ministerul Culturii a avut de exemplu un buget de 8.240 miliarde de lei vechi pe 2005, iar bugetul pentru cercetare ştiinţifică este de 4.750 miliarde. Pentru construcţia de locuinţe, bugetul a fost anul trecut de 5.280 de miliarde.
Interceptări multe, realizări puţine
Din 1991 până în 2003 au fost interceptate convorbirile a cel mult 20.000 de persoane. Această declaraţie a fost făcută de procurorul general, Ilie Botoş, în 2003.
21 milioane de români, ascultaţi cât 295 milioane de americani
România şi Statele Unite ale Americii sunt aproape la egalitate privind interceptările convorbirilor telefonice, conform datelor făcute publice pentru anul 2004. Astfel, 21 milioane de români au fost ascultaţi cât 295 milioane de americani. Proporţia este covârşitoare şi pune multe semne de întrebare despre motivaţiile acestor interceptări, România neaflându-se, din fericire, printre ţintele atacurilor teroriste şi neavând alte probleme pe plan intern sau internaţional care să pună în discuţie un volum atât de mare al interceptărilor. Practic, la o populaţie de circa 14 ori mai mică, în România, numărul de persoane ascultate este la nivelul celei mai mari puteri mondiale, Statele Unite. Ţară care, după septembrie 2001, şi-a dublat aproape interceptările telefonice pentru a preveni eventualele atentate. Situaţie care a provocat în Statele Unite numeroase proteste ale societăţii civile şi ale presei, care nu s-au sfiit să vorbească despre încălcarea drepturilor civile.
Datele oficiale
În 2004, în SUA, interceptările telefonice au vizat 3.464 persoane, cu 19 la sută mai mult decât în anul precedent, conform datelor DHS (Departament of Homeland Security). Acest lucru, pe fondul ameninţărilor teroriste care menţin constant alerta la “portocaliu” sau “roşu”. În România, ţară care nu a depăşit niciodată culoarea “albastră“ a ameninţărilor teroriste, adică nivelul precaut, numărul interceptărilor a fost, conform informaţiilor date publicităţii în bilanţul SRI pe 2005, de 6.370 de posturi telefonice şi 2.373 de persoane “ascultate”. Radu Timofte, directorul SRI, preciza că datele din 2005 indică o scădere de 27,19 la sută faţă de 2004. Mai precis, în 2004, deci, numărul persoanelor ascultate a fost de circa 3.000, faţă de 3.464 în SUA. Datele pe 2005 nu au fost încă date publicităţii în Statele Unite. Iar dacă ţinem cont de faptul că, în 2003, în America s-au făcut interceptări cu 19 la sută mai puţine, iar în România cuantumul a fost la fel, atunci aritmetica simplă spune că în acel an i-am “depăşit” pe americani la interceptări. De asemenea, aritmetica dă rezultate asemănătoare şi pentru 2002.
Buget mai mare decât cel al Culturii
"Adevărul" a dezvăluit recent că România a avut în ultimii cinci ani un buget foarte mare în privinţa interceptărilor convorbirilor telefonice, mai mare decât cel al Ministerului Culturii, de exemplu. Recent, Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, declara că nu cunoaşte în calitatea sa de al treilea om din stat bugetul serviciilor secrete, estimând că doar cel al SRI ar fi egal cu cel al omologului său britanic, MI5. Bugetul comparativ între România şi Marea Britanie, ţară aflată şi ea sub psihoza atentatelor teroriste, indică faptul că, în ţara noastră, serviciile secrete au o “mare problemă“. Acest lucru era afirmat în precedentul “Dosar Adevărul” şi de foştii şefi ai spionajului extern românesc, Cătălin Harnagea şi Ion Mihai Pacepa. Olteanu mai spunea că bugetul mare nu confirmă “valoarea” interceptărilor convorbirilor telefonice, deoarece, până în prezent, nu există cazuri de corupţie dovedite în urma acestora.
SRI, stăpânul telefoanelor
Modalitatea în care sunt făcute în România interceptările telefonice lasă întreaga putere în mâinile SRI. Dacă, de exemplu, în Statele Unite sau în ţările occidentale interceptările se află în custodia Ministerului Justiţiei, în România însă, după aprobarea cererilor de ascultare de către procurori, aprobările merg la SRI, care acţionează. România este singura ţară NATO în care unul dintre serviciile secrete este şi administratorul sistemului care realizează interceptările. Acest lucru permite SRI să cunoască identitatea tuturor persoanelor monitorizate din România şi îi acordă un “avantaj” faţă de celelalte servicii de informaţii care nu au acces la astfel de date despre serviciul intern. Specialiştii spun că, în general, pentru a preveni abuzurile, “administratorul” serviciului de ascultare trebuie să fie independent de serviciile de informaţii. Foarte grav, spun aceleaşi surse, este faptul că rezultatele controalelor care au avut loc la centrul de ascultare al SRI, aflat în centrul Capitalei, undeva lângă fostul Palat Regal, nu au fost date publicităţii. Un astfel de control s-a efectuat în luna februarie, când, sub protecţia anonimatului, se vorbea de faptul că ar fi fost descoperite dovezi ale unor interceptări ilegale.
top
Carol I revine în Bucureşti
de Horaţiu Pepine
 În faţa fostei clădiri a Fundaţiilor regale din Bucureşti a fost plasată macheta, în mărime naturală, a statuii ecvestre a regelui Carol I. Este o replică, asemănătoare, a monumentului datorat sculptorului Ivan Mestrovic, distrus de comunişti în 1948.
Lucrarea plasată în faţa Bibliotecii Centrale Universitare este opera sculptorului Florin Codre. Este un impresionant monument ecvestru, în stilul Renaşterii, reprezentându-l pe regele Carol I cu chipul tratat realist şi uşor de recunoscut chiar de la nivelul străzii.
Silueta seamănă în linii mari cu statuia lui Ivan Mestrovic, care fusese tăiată şi topită de comunişti în 1948. Calul lui Florin Codre e însă mai robust şi mai bine împlântat în soclu, spre deosebire de figura lui Meštroviæ, care avea în postura sa o graţie nervoasă şi o eleganţă de paradă.
Diferenţa importantă e legată însă de înălţime si de distanţa faţă de clădirea din spate. Statuia lui Mestrovic era instalată pe un soclu de granit roşu înalt de 8 metri şi era mult avansată către axul drumului. Macheta lui Florin Codre e aşezată, în schimb, pe un soclu mult mai scund şi foarte aproape de faţada clădirii Fundaţiilor. Efectul e discutabil. Statuia ar avea poate nevoie de un spaţiu mai larg de respiraţie. Macheta va sta pe locul actual aproximativ o lună, după care, în funcţie de reacţiile provocate, Primăria va decide locul definitiv al amplasării.
Discuţia este de fapt mult mai complicată. Amplasarea unui monument ecvestru de mari dimensiuni ar pretinde o reorganizare a întregului spaţiu. Obeliscul lui Alexandru Ghilduş, de exemplu, pe lângă nepotrivirea stilstică, obturează vizibilitatea statuii atunci cînd vii dinspre strada Academiei. În general, însă, spaţiul acesta din Bucureşti, în întregul său, este complet dezarticulat şi nu am auzit că ar exista vreun proiect mai amplu de reconfigurare.
În sfârşit, discuţia despre spaţiul arhitectural este cel mai adesea copleşită de alte forţe şi energii. Primarul Adrian Videanu doreşte să lase în urma sa ceva vizibil, care să provoace entuziamsul bucureştenilor. Or, un monument de mari dimensiuni, şi turnat după tiparul lucrurilor frumoase din trecut, ar părea o soluţie de succes.
top
Vine foametea?
Fondul Monetar Internaţional trage un semnal de alarmă cu privire la actuala criză financiară internaţională
Într-un raport dat publicităţii înaintea reuniunii anuale a conducerii FMI, se arată că pierderile totale la nivelul economiei mondiale sunt de ordinul a o mie de miliarde de dolari. Preţurile mari la alimente şi lipsa hranei ar putea duce, în opinia responsabilului ONU pentru probleme umanitare, John Holmes, la izbucnirea unor conflicte sângeroase, în timp ce preşedintele Băncii Mondiale, Robert Zoellick, avertiza că preţurile crescute la alimente ar putea face să eşueze planurile de combatere a sărăciei în unele ţări. Viitorul sună prost.
Revolte
Preţurile la pâine, orez şi alte produse alimentare au crescut în 2007 cu 40 la sută, afirmă John Holmes, responsabilul ONU pentru probleme umanitare, iar consecinţele pe care actuala criză alimentară le poate avea pentru siguranţa oamenilor nu sunt deloc de neglijat, mai ales că din diferite părţi ale lumii sosesc ştiri despre tulburări produse în urma restricţiilor alimentare, mai spune el. În Haiti, spre exemplu, o mulţime furioasă a încercat de curând să ia cu asalt palatul prezidenţial din Port-au-Prince, protestele cauzate de foamete paralizând de câteva zile capitala haitiană. Protestele au început în prima parte a lunii aprilie, în oraşul Les Cayes, din sudul ţării, până acum înregistrându-se un total de cinci morţi. Cauza lor se află în creşterea cu 50 la sută a preţurilor pentru orez, fasole şi fructe în cursul lui 2007, şeful misiunii ONU din acest stat din Caraibe, Hedi Annabi, avertizând asupra faptului că toate progresele pe linie economică şi politică înregistrate de Haiti ar putea fi sortite eşecului în astfel de condiţii.
În luna martie, au murit în Egipt, în cursul unor proteste îndreptate contra exploziei de preţuri, zece persoane, în timp ce protestele din Camerun, Burkina Faso şi Senegal au generat şi ele morţi. În Thailanda, armata supraveghează în acest moment distribuirea de orez şi alte alimente de bază. Guvernul Thailandei, ţară cunoscută ca fiind cel mai mare exportator de orez din lume, a cerut exportatorilor să-şi micşoreze transporturile, pentru a putea face faţă cererii proprii. Inclusiv Indonezia şi-a întrerupt pe moment exportul de orez, iar guvernul filipinez a renunţat la cotele de import pentru orez şi a comandat importuri suplimentare de orez din Vietnam.
Alte 33 de ţări la rând
În Bangladesh, autorităţile au fost nevoite să importe 400.000 de tone de orez din India învecinată pentru a menţine preţul, deja în acest moment o familie cu venituri medii din această ţară asiatică fiind nevoită să aloce 70 la sută din venit pentru mâncare.
Factorii care stimulează puternica cerere sunt reprezentaţi de ratele de creştere ridicate din China şi India, declară şeful FAO. Şeful Băncii Mondiale, Robert Zoellick, a avertizat şi el asupra pericolului ca în cel puţin 33 de ţări ale lumii să izbucnească tulburări legate de lipsa de alimente.
Pe scena lumii are loc o farsă a convertirilor miraculoase, atinsă şi de amarul realităţii, comentează "The Guardian". Un exemplu edificator este cel al lui John Lipsky, înalt oficial, economist la FMI şi cunoscut “fundamentalist” de piaţă, care, într-un apel dramatic, cere dintr-o dată guvernelor ţărilor membre ale FMI să devină adeptele unei poziţii diametral opuse celei pe care o susţinea el înainte: să împiedice o prăbuşire economică mondială prin intermediul unor cheltuieli semnificative pentru salvare. Când până şi John Lipsky cere politicienilor să „conceapă ceea ce este de neconceput”, gravitatea situaţiei este mai mult decât evidentă. Joseph Ackermann, de la Deutsche Bank, recunoaşte acum că nici el nu mai crede în puterile de autovindecare ale pieţelor.
O criză ca în 1929?
Riscurile şi crizele economice sunt la fel de vechi ca şi pieţele în sine. După cum demonstrează şi Marele Crah din 1929, prăbuşirea financiară poate aduce după sine şi prăbuşirea sistemelor politice - spre exemplu Republica de la Weimar din Germania. Este cu atât mai surprinzător că după anii 1970, instituţiile financiare ale sistemului Bretton-Woods, stabilit după cel de-al Doilea Război Mondial, care au fost create că răspunsuri global-politice la riscurile economice globale, au fost desfiinţate în mod sistematic şi înlocuite cu o succesiune de soluţii improvizate. Astfel, avem de-a face cu un paradox: în vreme ce pieţele nu au fost niciodată mai liberalizate şi globale, instituţiile globale care le monitorizează activitatea au fost forţate să accepte reduceri drastice de putere. Această natură nouă, lipsită de limite, a pieţelor presupune că nu putem exclude posibilitatea unei crize financiare mondiale de anvergura celei din 1929, mai spune "The Guardian".
Şocul islandez
Banca Naţională a Islandei a decis majorarea din nou a ratei dobânzii, şi aşa foarte mari. Criza financiară mondială ajunge aşadar să scuture şi această ţară a zăpezilor, indexul local OMX, echivalentul indexului german DAX, pierzând de la începutul anului 20 de procente, în timp ce coroana islandeză a pierdut faţă de euro peste 30 de procente. În cazul în care coroana nu se va aprecia, va urma o fază de inflaţie, explicau cei de la Banca Naţională pasul excepţional la care sunt nevoiţi să recurgă.
Ulrich Kater, economist principal la banca Dekabank, arăta că turbulenţele financiare au drept cauză şi faptul că Islanda este o ţară mică, locuită de 300.000 de persoane, mai puţin ca în oraşul german Wuppertal din Renania de Nord Vestfalia. Actualmente, multe fonduri îşi reduc afacerile de tip ‘’carry trade’’, dat fiind resursele scăzute, şi îşi retrag din Islanda banii, schimbând coroanele pentru euro, ceea ce face cursul valutar să se prăbuşească. Dat fiind că există din ce în ce mai puţin capital, investitorii cer de la băncile islandeze premii de risc mai mari. În cazul în care o bancă are probleme din lipsă de lichidităţi, acest lucru poate afecta întreaga economie. Conform unui raport apărut în publicaţia ‘Wall Street Journal’, peste 40 de fonduri Hedge fac pariu acum că va urma o prăbuşire a companiilor islandeze.
Primul ministru islandez, Geir Haarde, dă vina pentru situaţie pe rechinii financiari, el referindu-se recent la “afaceriştii fără scrupule” care vor să distrugă sistemul financiar islandez. Potrivit unui raport publicat în “Financial Times”, banca islandeză Kaupthing se gândeşte chiar la acţionarea în justiţie a unei bănci americane, care ar fi acordat consultanţă fondurilor Hedge în cursul unor tranzacţii necurate. Este vorba de banca americană Bear Sterns, care ea însăşi a căzut pradă crizei financiare.
top
|
